Duminică, 24 mai, se împlinesc 140 de ani de la înfiinţarea Partidului Naţional Liberal, apărut ca alternativă la vechiul sistem de gândire social-politic feudal bazat pe puterea absolută a domnitorului, pe categoriile privilegiate şi pe conservatorism. Ideologia liberală a apărut în ţara noastră pe fondul de emancipare socială și națională a ţării din secolul al XIX-lea, în contextul luptei pentru autonomie, unire şi independență a Principatelor. Gândirea liberală, încadrată în curentul liberal european al vremii, a contribuit la dezvoltarea României moderne, mai ales în condiţiile în care Partidul Naţional Liberal este formaţiunea politică aflată cel mai mult timp la guvernare în această perioadă a existenţei ţării.
* * * * *
În Europa Occidentală, apariţia liberalismului s-a suprapus cu procesul dezvoltării oraşelor şi a ascensiunii burgheziei – reprezentată de profesiile liberale – , şi s-a manifestat prin lupta acestora împotriva privilegiilor nobiliare şi a restricţiilor din calea comerţului şi industriei. Acestui proces de prefaceri i s-a asociat ideologia politică mai ales a intelectualităţii, pe baza unor idei iluministe şi raţionaliste, aparţinând lui Rousseau, Voltaire, Leibniz, sau Descartes, care a dus la revolte şi revoluţii în această zonă a Europei, începând cu mişcările din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea în Ţările de Jos şi Anglia, şi până la apogeul atins prin revoluţia din Franţa din 1789, decisivă se pare pentru o nouă epocă pe întregul continent.
La noi, înainte de crearea, sub această titulatură, a Partidului Naţional Liberal, au existat mai multe personalităţi şi momente care au marcat apariţia şi evoluţia ideologiei liberale şi care s-a încadrat curentului ideilor liberale din Europa.
Unul din primele documente de factură liberală a fost cel promovat în anul 1822, de către Ionică Tăutu, reprezentantul unui grup de boieri de rang scăzut – mijlocii şi mici – din Moldova, care a propus un proiect constituțional care conţinea principii liberale și republicane – „Constituția Cărvunarilor” – aluzie la carbonari – adică acei membri ai societății revoluționare secrete din Italia, care a luptat la începutul sec. XIX pentru unificarea și independența țării – care prevedea introducerea unui sistem modern de guvernare în Principatele Dunărene, sistem a cărui principală trăsătură era forma de guvernare ca monarhie constituțională. Proiectul formula pentru prima dată principiul constituțional al domniei legii și al separării puterilor în stat, însă contura foarte clar una din caracteristicile principale ale liberalismului şi anume naţionalismul.
În anul 1834, Ion Câmpineanu conducea opoziția liberală în fața influenței ruse în Adunarea Națională a Munteniei, iar în 1835 C.A. Rosetti înfiinţează la Paris “Cercul Democrat Român”, organizaţie cu gândire liberală, care activa în cercurile revoluţionare franceze.
În 1840, Mitică Filipescu conducea un grup conspirativ în Valahia, tot după modelul carbonari.
Şi tot în 1840, Mihail Kogălniceanu publică în articolul „Introducție” din revista literară „Dacia literară”, idealurile pașoptiste, iar în 1843 se înfiinţează la Bucureşti organizaţia “Societatea Literară Frăţia”, formaţiune care cuprinde mişcarea paşoptistă din Ţara Românească.
La Paris activează în 1845 “Societatea Studenţilor Români”, asociaţie în care activează studenţi radicali români din Ţara Românească şi Moldova.
Anul 1848 aduce Petiţia liberală prilejuită de revoluția moldovenească, denumită în epocă și „revolta poeților români”. Tinerii revoluţionari moldoveni, în frunte cu Vasile Alecsandri, au redactat, la 27 martie 1848, la hotelul Petersburg din Iași, cu știrea domnitorului Mihail Sturza, o „petițiune a boierilor și notabililor moldoveni” în 35 de puncte urmată în august 1848 de un program.
Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 mai – 5/17 mai 1848 a fost una dintre adunările românilor din Transilvania din timpul revoluţiei de la 1848, prin care aceştia şi-au expus revendicările naţionale, politice, religioase şi sociale, pentru ca naţiunea română din Ardeal să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi celelalte naţiuni care locuiau în această provincie.
Tot în 1948, revoluția din Țara Românească prilejuieşte unor personalităţi de factură liberală formarea unui guvern provizoriu, în București, alcătuit din radicali – constituiţi în jurul lui Nicolae Bălcescu – şi moderaţi, dar cu opinii divizate mai ales pe tema reformei agrare.
În 1848 “Cercul Democrat Român”, “Societatea Studenţilor Români” şi “Societatea Literară Frăţia” fuzionează într-o singură formaţiune denumită “Frăţia”, însă după anul 1848, organizaţia se regrupează la Paris.
În 1857 se introduce votul cenzitar, iar în Parlamentele din Ţara Românească şi Moldova se formează primele grupuri parlamentare liberale. După Unirea Principatelor din 1859, liberalii au format un grup distinct în Parlamentul României.
În anul 1861 se formează gruparea liberal-radicală condusă de C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu, care avea să devină formaţiune politică, intitulată “Societatea Amicilor Constituţiunii”, în 1867.
În anul 1863 grupurile parlamentare liberale din Moldova şi Ţara Româneasca adoptă prima platformă politică comună.
În 1864, mai ales după data de 2 mai, începe a doua etapă, distinctă, a domniei lui Alexandru Ioan Cuza, aceea a unui regim personal, care a presupus restrângerea liberalismului de tip politic concomitent cu libertatea de exprimare a celui intelectual şi cultural.
Doi ani mai târziu, liberalii de seamă susțin îndepărtarea lui Cuza de pe tron, iar un alt grup se opune noii Constituții bazate pe documentul „Fracțiunea liberă și Independența”, influențată de Simion Bărnuțiu și inițiat de Nicolae Ionescu.
În 1866 apare primul oficios liberal, “Românul”, după acest moment liberalii jucând practic rolul principal în procesul de modernizare a României.
Campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875 a adus înfruntarea dintre formaţiunile liberale şi conservatori, iar primii hotărăsc, la 4 ianuarie, acţiunea bazată pe o platformă comună şi constituirea unui comitet central electoral unic, la nivelul întregii ţări.
La 23 ianuarie, în acelaşi an, apare periodicul „Alegătorul liber”, urmat la câteva zile de înfiinţarea unei coaliţii liberale care se adresa prin diferite mijloace de comunicare maselor populare.
A devenit atunci clar că era obligatorie înfiinţarea unei formaţiuni politice puternice, iar la 24 mai 1875, diferite figuri liberale – Ion Constantin Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Gheorghe Vernescu, Alexandru G. Golescu – împreună cu disidentul conservator Manolache Costache Epureanu, realizau o alianţă parlamentară printr-o reuniune ţinută în casa din Strada Enei, proprietate a maiorului englez Sir Stephen Bartlett Lakeman, stabilit definitiv în România şi cunoscut sub numele de Mazar-Paşa, prin care puneau bazele Partidului Naţional Liberal.
În 4 iunie 1875, „Alegătorul liber” publica programul acestei formaţiuni politice, iar o zi mai târziu, „Românul” publica lista cu numele celor 25 de membrii constituiţi în Comitetul coordonator al PNL, sloganul formaţiunii a fost „Prin noi înșine!” iar primul președinte al partidului a fost Ion C. Brătianu.
În anul 1877, în perioada guvernării liberale, România și-a proclamat Independența, iar în 1882 PNL a pledat pentru introducerea sufragiului universal.
În perioada Primului Război Mondial, PNL s-a aflat la guvernare aproape neîntrerupt între 1914 și 1919 (cu excepția perioadei martie – noiembrie 1918), iar ţara noastră și-a împlinit obiectivul național al Marii Uniri.
În perioada interbelică, una dintre cele mai prolifice din istoria noastră, liberalii s-au aflat la putere în perioada 1922-1928 (cu o mică întrerupere între martie 1926 și iunie 1927) și apoi în intervalul 1933-1937, perioadă în care aceştia au promovat reforma agrară, organizarea administrativă unitară, o nouă legislație electorală și măsuri de refacere a economiei.
La 30 martie 1938 activitatea PNL a fost suspendată prin decretul regal al luI Carol al II-lea, apoi şi-a reluat activitatea pentru o scurtă perioadă, după 23 august 1944, pentru ca în noiembrie 1947, după ce regimul comunist a instaurat un sistem totalitar, acesta să hotărască dizolvarea partidelor politice democratice, inclusiv a PNL, care și-a încetat activitatea.
Au urmat nenumărate persecuţii politice, mulţi liberali de seamă fiind închişi – la Sighet, Aiud, Jilava, Gherla, Botoșani, Râmnicu Sărat, sau în lagărele de muncă propagandistă de la Bicaz sau Canalul Dunăre-Marea Neagră – , unii plătind cu sacrificiul suprem credința în valorile democratice și liberale, iar alţii fiind obligaţi să plece în exil, unde au continuat să promoveze aceste valori.
Între anii 1973 şi 1989, Partidul Naţional Liberal s-a reorganizat sub forma Clubului de Reflecţie şi Acţiune Liberală cu sediul permanent la Paris, iar printe membrii activi se regăseau Radu Câmpeanu, Dinu Zamfirescu, Ioana Brătianu sau Ion Vitez.
După Revoluţia din anul 1989, mulţi dintre liberalii de seamă au revenit în țară pentru ca alături de personalităţi de aici să reînfiinţeze Partidul Național Liberal, un Comitet de iniţiativă pentru reînfiinţarea PNL fiind creat chiar pe 22 decembrie 1989, şi din el făceau parte Ioan Beșe, Nicu Enescu, Mircea Ionescu Quintus, Dan Lăzărescu, Gheorghe Mincă, Sanda Tătărescu, Mircea Vaida și Cristian Zăinescu.
La 6 ianuarie 1990 se desfăşoară la Biserica Armenească şedinţa de reînfiinţare a Partidului National Liberal, iar Tribunalul Municipiului Bucureşti a oficializat reapariţia PNL la 15 ianuarie 1990 – revendicând moştenirea PNL-Brătianu cât şi a PNL-Tătărăscu, secretar general fiind desemnat Radu Câmpeanu, iar printre membrii fondatori figurează Ioana Brătianu, Sanda Tătărăscu, Virgil Mănescu, Barbu Negoescu, Şerban Orăscu, Radu Vălsărăscu, Dinu Zamfirescu
La scurtă vreme PNL a devenit parte componentă a CPUN în care avea trei reprezentanţi: Radu Câmpeanu, Ionel V. Săndulescu şi Dan Amadeo Lazarescu.
Primul congres al partidului a avut loc la 31 martie şi 1 aprilie 1990, aici fiind adoptate Statutul, Programul şi fiind alese organele de conducere: Radu Câmpeanu – preşedinte, prim-vicepreşedinte Ionel V. Săndulescu, 8 vicepreşedinţi, între care Mircea Ionescu Quintus, Dan Lăzărescu şi Sanda Tătărescu, şi 4 secretari executivi.
Însă această perioadă de reconstruire a ideilor şi valorilor liberale nu a fost una lină, fiind înregistrate nenumărate tentative şi realizări de sciziuni şi unificări, care au avut darul de a realiza un partid cu o orientare politică mai clară.
La primele alegeri libere din România de după Revoluţie, din 20 mai 1990, PNL a obținut 39 de mandate parlamentare.
La 23 iulie 1990, s-a creat Partidul Național Liberal – Aripa Tânără (PNL-AT), din comitetul de inițiativă făcând parte Horia Rusu, Călin Popescu Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Dinu Patriciu etc, iar în aprilie 1991 PNL-AT a semnat Carta pentru Reformă și Democrație și a intrat în guvernul Roman remaniat, cu Dinu Patriciu ca ministru al lucrărilor publice.
În octombrie 1991, dupa căderea guvernului Roman, PNL participă timp de un an la guvernare cu FSN, sub conducerea independentului Theodor Stolojan.
La 26 noiembrie 1991 s-a constituit Convenția Democratică din România (CDR), văzută ca o formaţiune capabilă să asigure o contra-pondere a FSN pe scena politică, iar formaţiunile semnatare ale acordului au fost PNȚ-CD, PNL, Partidul Social Democrat Român, Partidul Ecologist Român, Partidul Alianța Civică și UDMR, precum și alte organizaţii politice şi civice, precum Alianța Civică, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, Solidaritatea Universitară, sau Asociația „21 Decembrie”.
În aprilie 1992 PNL a hotărât părăsirea CDR, ceea ce a prilejuit o nouă scindare a partidului, din care s-a desprins gruparea denumită Partidul Național Liberal – Convenția Democratică (PNL-CD), sub conducera lui Niculae Cerveni, care a rămas în cadrul alianței.
În 1993, Consiliul pentru Refacerea PNL a reușit întoarcerea partidului la Convenția Democrată Română şi alegerea în fruntea partidului a lui Mircea Ionescu-Quintus.
PNL a cunoscut primul moment de glorie politică majoră postrevoluţionară în anul 1996, atunci când Convenția Democratică – a devenit coaliţia de guvernare a ţării până în anul 2000, care a dat şi preşedintele României în această perioadă, în persoana profesorului Emil Constaninescu. La alegerile din 1996 PNL a intrat în Parlamentul României cu 17 senatori și 27 de deputați.
În anul 1998 PNL a fuzionat cu Partidul Alianței Civice (PAC), iar în martie 1999 PNL a fost admis în Internaționala Liberală.
În anul 2000, cu puțin timp înainte de alegeri, PNL se retrage din CDR, însă după scrutin PNL a trecut din nou în Opoziţie, în timp ce procesul de reaşezare a formaţiunii a continuat, în următorii ani fiind înregistrate din nou multe mişcări de absorbţie în cadrul formaţiunii.
Anul 2003 avea să aducă o nouă alianţă a Opoziţiei, PNL devenind parte a Alianței Dreptate și Adevăr – PNL-PD, care a câştigat alegerile din anul 2004 şi a dat noul Guvern al ţării – condus de liberalul Călin Popescu-Tăriceanu – şi un nou preşedinte al ţării, Traian Băsescu. Tăriceanu deevenea, la 14 ani după Revoluţie, primul premier liberal al ţării de după anul 1989.
În această perioadă, PNL a adus, conform multor opinii, un nivel de dezvoltare economică remarcabil, incluzând reducerea fiscalității, stimularea inițiativei private și a investițiilor. Acesta a fost, de asemenea, momentul în care PNL a devenit unul dintre cele 3 partide mari din România, alături de PSD şi PD.
Un moment important în istoria PNL s-a consumat în octombrie 2006, când un grup de membri și foști membri ai partidului, condus de foștii președinți Theodor Stolojan și Valeriu Stoica, apropiați ai președintelui Traian Băsescu s-au desprins din partid şi au creat așa-numita „Platformă liberală”, constituind o altă formațiune politică, PLD, care la scurt timp a fuzionat cu PD dând naştere Partidului Democrat-Liberal.
În anul 2009, Crin Antonescu a devenit președintele PNL și a adus formațiunea la un scor electoral major pentru perioada post – decembristă.
În anul 2011, Partidul Național Liberal a format alături de Partidul Conservator (PC) Alianța de Centru Dreapta (ACD), iar acestea, alături de Partidul Social Democrat, au constituit Uniunea Social Liberală (USL), un proiect politic al opoziției unite care a preluat guvernarea ţării în anul 2012, în pofida criticilor venite mai ales spre realitatea doctrinară total diferită a celor două mari entităţi. USL a propus la acel moment candidatura lui Crin Antonescu din partea USL la alegerile prezidenţiale care urmau în anul 2014.
În luna februarie 2014 premierul Victor Ponta (PSD) a refuzat nominalizarea vicepreședintelui PNL Klaus Iohannis la funcția de vicepremier, ceea ce a dus – şi pe fondul altor dispute din interiorul USL – la retragerea miniștrilor PNL din guvern și intrarea în opoziție. La scurt timp Crin Antonescu, președintele PNL, s-a retras de la conducerea Senatului, iar în urma rezultatelor extrem de neconvingătoare la alegerile europarlamentare din 2014 – scor 15 %, președintele Crin Antonescu și-a prezentat demisia din funcția de președinte al PNL. Toate aceste momente majore ale istoriei PNL din anul 2014 au lăsat în final un drum liber candidaturii lui Victor Ponta la preşedinţia ţării, însă surpriza avea să apară în 28 iunie 2014 atunci când Klaus Iohannis a fost ales preşedinte al PNL, şi candidat al formaţiunii la prezidenţiale.
În anul 2014 Partidul Democrat Liberal și Partidul Național Liberal au decis să nominalizeze un candidat comun pentru alegerile prezidențiale din 2014 și să fuzioneze în viitor, iar la 22 iulie 2014 președinții PDL și PNL au anunțat că numele alianței va fi Alianța Creștin Liberală.
După alegerile din noiembrie 2014, Iohannis – devenit candidat comun al Alianţei Creştin Liberale – a fost ales preşedintele ţării, răsturnând absolut toate pronosticurile realizate după turul I, care îl dădeau drept preşedinte cert al ţării pe Victor Ponta, iar după alegerile prezidențiale, preșdintele PD-L Vasile Blaga a anunțat că ACL nu mai există și că cele două formaţiuni vor forma noul PNL.
Ultimul congres al PNL s-a desfășurat pe 18 decembrie 2014, la București, iar Alina Gorghiu, propunerea preşedintelui Klaus Iohannis, a fost aleasă președinte al partidului, fiind prima femeie care se află în fruntea PNL în întreaga existenţă de 140 de ani a formaţiunii.
Răzvan Moceanu, RADOR
