Duminică, 14 iunie, se împlinesc 30 de ani de la semnarea, pe vasul „Princesse Marie-Astrid”, care naviga pe râul „La Mosellle”, în dreptul localităţii Schengen de la graniţa dintre Franţa, Germania şi Luxemburg, a „Tratatului de la Schengen”, privind controlul frontierelor interne în Uniunea Europeană, între şefii guvernelor din Germania, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg.
Documentul a adus o îmbunătăţire evidentă în domeniul liberei circulaţii a persoanelor în Uniunea Europeană, prin eliminarea treptată a controalelor la frontierele interne, fluidizarea traficului şi simplificarea şi întărirea cooperării între autorităţile poliţieneşti şi vamale din statele semnatare.
Spaţiul Schengen, denumit spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cuprinde, în prezent 26 de state, din care 22 membre ale UE şi 4 state din afara Uniunii – Islanda, Norvegia, Elveţia şi Liechtenstein, iar alte două state membre ale UE au ales să nu aplice în totalitate acquis-ul Schengen, dar colaborează cu statele membre Schengen în anumite domenii.
Următoarele state membre ale UE prevăzute să adere la spaţiul Schengen sunt România, Bulgaria şi Cipru. Dacă pentru Cipru, condiţionalitatea o reprezintă rezolvarea problemei Ciprului de Nord, pentru ţara noastră şi Bulgaria, deşi la aderarea în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, orizontul de timp fixat pentru aderarea la Schengen era anul 2011, totuşi, în ciuda îndeplinirii condiţiilor tehnice, nu suntem încă membri ai acestui spaţiu, invocându-se motive care par a avea legătură mai degrabă cu aspecte ce nu ţin strict de respectarea acquis-ului Schengen.
La originea spaţiului Schengen s-a aflat o simplă discuţie, care a avut loc la Strasbourg, în marja unei reuniuni la nivel înalt a UE, în anul 1984, între fostul cancelar german Helmut Kohl şi preşedintele de atunci al Franţei, François Mitterand. Cei doi au abordat posibilitatea desfiinţarea controlului la graniţa dintre Kehl şi Strasbourg, iar la scurt timp, în acelaşi an, cei doi semnau deja, la Goldene Bremm, un punct de trecere a frontierei franco-germane aflat în apropiere de Saarbrücken, pentru care s-au dat lupte grele în timpul Războiului franco-german din 1870-1871, un acord pentru eliminarea controalelor la frontiera dintre cele două ţări.
A urmat un proces de negociere cu alţi membri ai Uniunii Europene, pentru cvasi-generalizarea desfiinţării controalelor la graniţele interne.
Şeful statului francez s-a lovit mai întâi de refuzul Doamnei de Fier a Marii Britanii, premierul Margaret Thatcher, însă Belgia, Olanda şi Luxemburg au răspuns afirmativ iniţiativei franco-germane.
Astfel, la 14 iunie 1985, la bordul navei „Princess Marie-Astrid”, pe râul La Mosellle în dreptul micii localităţi luxemburgeze Schengen, premierii din Germania, Franţa, Olanda, Belgia şi Luxemburg au încheiat un acord de ridicare a controalelor la graniţele dintre ele.
La 19 iunie 1990, aceleaşi state au semnat Convenţia de Implementare a Acordului Schengen, sau „Convenţia Schengen”, care a intrat în vigoare în anul 1995, moment în care au fost eliminate controalele la frontierele interne ale statelor semnatare, iar controalele la frontiera externă rezultată se desfăşoară după reguli stricte. Convenţia Schengen a adus însă şi importante măsuri referitoare la cooperarea poliţienească, judiciară şi vamală între statele semnatare, precum şi prevederi comune în materie de vize, migraţie şi azil.
La 2 octombrie 1997, acquis-ul Schengen a fost ataşat ca Protocol Tratatului de la Amsterdam, devenind Titlul IV „Vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor”.
Consiliul Uniunii Europene a preluat prerogativele Comitetului Executiv Schengen, iar de la 1 mai 1999, momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Secretariatul Schengen a fost înglobat în Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.
Însă pentru prevenirea unor ameninţări şi pericole, precum violenţă, trafic de persoane, arme şi droguri, spaţiul Schengen a avut nevoie în permanenţă de îmbunătăţiri legislative, bazate pe câteva principii clare:
– aplicarea unui set comun de reguli persoanelor care trec frontierele externe ale statelor membre ale UE, pentru armonizarea condiţiilor de intrare şi a normelor privind vize le şi cooperarea consulară
– cooperarea poliţienească consolidată, sprijinul reciproc al poliţiilor în domeniul asistenţei judiciare, schimbul de ofiţeri de legătură, cooperarea transfrontalieră la graniţele interne ale spaţiului Schengen
– cooperare judiciară a statelor Schengen prin intermediul unui mecanism rapid de extrădare şi transfer al executării hotărârilor penale
– crearea şi dezvoltarea Sistemului de Informaţii Schengen (SIS), un sistem european
comun de urmărire poliţienească transfrontalieră, prin care sunt introduse standardizat date şi informaţii în bazele naţionale de date, accesibile tuturor statelor membre
– protecţia datelor cu caracter personal.
Desigur că aderarea la spaţiul Schengen este permisă oricărei ţări membre a UE dar şi unor ţări vecine nemembre, însă, în condiţiile îndeplinirii unor criterii foarte clare privind, în principal capacitatea de control al frontierelor externe, cooperarea eficientă cu statele Schengen, capacitatea aplicării normelor Schengen şi capacitatea interconectării ci Sistemul de Informaţii Schengen, toate acestea circumscrise principiilor de limitare a pericolelor şi consolidării securităţii Uniunii Europene, în ansamblul ei.
Din punct de vedere tehnic, prima etapă în procesul de aderare la Schengen este transmiterea Declaraţiei de pregătire privind aderarea, apoi completarea şi transmiterea chestionarului Schengen, vizite de evaluare pentru evaluarea stadiului implementării acquis-ului Schengen pe cele cinci domenii (cooperare poliţienească şi judiciară, vize, frontiere maritime, aeriene şi terestre, Sistemul de Informaţii Schengen şi protecţia datelor personale), redactarea rapoartelor privind rezultatele vizitelor de evaluare şi aprobarea în cadrul grupului de lucru Evaluare Schengen şi, în caz că toate condiţiile sunt îndeplinite, adoptarea de către Consiliul Uniunii Europene a deciziei privind eliminarea controalelor la frontierele interne.
În prezent spaţiul Schengen are 26 de membri, state europene:
– Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia – din anul 1995
– Italia şi Austria – din anul 1998
– Grecia – din anul 2000
– Danemarca, Suedia, Finlanda, Islanda şi Norvegia – din anul 2001
– Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta, Slovenia, Polonia şi Ungaria – din anul 2007
– Elveţia – din anul 2008
– Liechtenstein – din decembrie 2011
Dintre membrii actuali ai UE, nu sunt membre ale spaţiului Schengen: Marea Britanie, Irlanda, Cipru, România, Bulgaria şi Croaţia, Marea Britanie şi Irlanda – ultimele două nu aplică în totalitate acquis-ul Schengen, dar colaborează cu statele Schengen în domeniile cooperare poliţienească şi judiciară, infracţiuni, lupta antidrog şi Sistemul de Informaţii Schengen.
România, deşi este membră a Uniunii Europene de 1 ianuarie 2007, iată după mai bine de opt ani, nu este încă stat membru al spaţiului Schengen.
Procesul de evaluare a României a fost finalizat, din punct de vedere tehnic, prin adoptarea, în data de 28 ianuarie 2011, a ultimului raport în domeniul SIS/SIRENE.
În perspectiva adoptării Deciziei de eliminare a controalelor la frontierele interne, act care va consfinţi aderarea noastră propriu-zisă la spaţiul Schengen, procedura de consultare a Parlamentului European pe marginea proiectului textului Deciziei a fost iniţiată la 12 noiembrie 2010, iar votul final pe marginea aderarii României şi Bulgariei la spaţiul Schengen a avut loc la 8 iunie 2011, acesta fiind unul pozitiv, iar la 9 iunie 2011 au fost adoptate Concluziile Consiliului cu privire la finalizarea procesului de evaluare a stadiului de pregătire a României şi Bulgariei.
După această etapă, este eşteptată decizia Consiliului Uniunii Europene, în formatul Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne (JAI), care să voteze cu unanimitate (exclusiv statele membre ale UE care participă la Schengen) proiectul de Decizie.
După publicarea Deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ţara noastră se poate considera membru de facto al Shengen.
Din păcate, în procesul de aderare la Schengen, ţara noastră s-a lovit de refuzul venit din partea unor ţări precum Franţa, Germania, Finlanda sau Olanda, care s-au exprimat în sensul introducerii unor condiţionalităţi suplimentare faţă de criteriile strict tehnice ale Acordului Schengen, care se referă, în principiu la lupta anticorupţie, care generează neîncredere legată de capacitatea ţării noastre de securizare a frontierelor.
Aici trebuie introdusă o nuanţă, în sensul că Franţa şi Germania, au acceptat, pentru o perioadă, un compromis, în 2011, pe perioada preşedinţiei poloneze a Uniunii, în sensul sprijinirii României pentru aderarea la Schengen în etape, mai întâi cu graniţele aeriene şi maritime, iar ulterior să fie aprobată aderare cu graniţele terestre, însă acest compromis a căzut.
În acest mod, unul din elementele cheie ale stadiului pregătirii ţării noastre pentru Schengen a devenit raportul anual MCV – Mecanismul de Cooperare şi Verificare – creat în anul 2007, după aderarea României la Uniunea Europeană, ca urmare a problemelor din domeniul Justiţie şi Afaceri Interne (JAI). Acesta cuantifică rezultatele progreselor României în reforma sistemului judiciar, a combaterii corupţiei (la nivel înalt şi în general), a integrităţii şi combaterii crimei organizate.
În replică, România şi Bulgaria, au susţinut, la unison şi constant, că realizarea unei legături între aderarea lor la spaţiul Schengen şi rapoartele MCV constituie un criteriu realmente discriminatoriu, atitudine care, consideră cele două state, este susţinută de un adevărat „război al declaraţiilor”, cu totul nediplomatic, de o duritate fără precedent, venit din partea oficialilor unor state membre ale UE.
Ţării noastre i s-au adus, în ultimii ani, în rapoartele MCV, reproşuri punctuale privind neîndeplinirea unor condiţii:
– declaraţii ale unor politicieni privind solidarizarea cu persoane condamnate
– respingerea cererilor de ridicare a imunităţii parlamentărilor în vederea cercetării lor de către organele juridice abilitate
– modificarea Codului Penal fără dezbateri aprofundate
– lipsa unor proceduri transparente privind numirile în funcţii importante în sistemul juridic
– acte de intimidare, uneori cu substrat politic, la adresa unor persoane din sistemul juridic, sau a sistemului în ansamblu
– atacurile împotriva Agenţiei Naţionale de Integritate şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive, chiar de către Parlament, în domeniu
– contestarea autorităţii Curţii Constituţionale
– utilizarea excesivă a Ordonanţelor de Urgenţă.
Pe parcursul anilor, până în prezent, s-au produs anumite ameliorări în privinţa acestor critici, însă nu suficient de consistente, se pare, pentru a determina acceptarea României în spaţiul Schengen, această perspectivă neavând, în prezent, un orizont de aşteptare bine conturat.
