În aprilie ṣi mai 1945 au avut loc ultimele lupte de pe teritoriul european, ale celui de-al doilea război mondial. Veștile capitulării Germaniei naziste au fost aflate în Occident pe 8 mai, iar în URSS pe 9 mai, datorită diferenṭei de fus orar. Dar „războiul” multora dintre cei care fuseseră pe front ṣi se aflau în lagărele sovietice de prizonieri avea să se încheie mult mai târziu. În aprilie 1946 prim vicepreṣedintele Consiliului de Miniṣtri al URSS, Viaceslav Molotov, afirma că în 1945 fuseseră repatriaṭi 61.662 de prizonieri români, 20.411 fuseseră incluṣi în diviziile de voluntari „Tudor Vladimirescu” ṣi „Horea, Cloṣca ṣi Criṣan, iar alṭi 50.000 se mai aflau încă pe teritoriul sovietic.
La 24 iunie 1945 se întorcea în ṭară ṣi Alexandru Constantinescu, înrolat din 1943 în Armata Română. Rănit, fusese luat prizonier ṣi ṭinut într-un lagăr din Basarabia, apoi dus în Siberia. Dar istoria sa nu se încheie odată cu revenirea în ṭară, în iunie 1945. Iată ce a povestit, într-un interviu realizat în 2000 de Mariana Conovici pentru Arhiva de istorie orală:
„[În 1943] am plecat pe front unde am fost rănit şi, împreună cu aproape întreg batalionul, am căzut prizonier. Fiind şi rănit, un glonţ mi-a trecut prin pulpa piciorului, am fost duşi într-un lagăr, în Basarabia. […] După aproape 28 sau 30 de zile, am ajuns în Verhoiansk, dincolo de Cercul Polar, în Siberia. Din 78, câţi am fost în vagon, am ajuns vreo 35 sau 34, iar restul au murit pe drum. Aici, în Verhoiansk, am dat peste un grup de japonezi, erau câţiva nemţi, mulţi tătari, dar tătarii erau majoritatea liberi – erau şi în lagăr câţiva tătari. […] Am fost împărţiţi în două grupe: într-o parte şapte japonezi şi doi nemţi şi un român, în partea cealaltă şapte japonezi, doi nemţi şi iarăşi un român. Şi atunci s-a hotărât în ce parte să o luăm, care grup în ce parte. Unii să o ia către vest, alţii să o ia către est. […] S-a dat cu banul şi am zis: „Doamne, să nu merg spre vest – că era drumul lung – să apuc în partea cealaltă!„. Dar pronia mi-a încurcat gândurile mele şi am căzut în grupul spre est, să ajungem la Ural, să coborâm printre Ural şi Altai, să ajungem în Persia. […]
După opt luni şi jumătate de mers, pe drum ne-am despărţit de japonezi, situaţia a fost de aşa de manieră că ne-am despărţit şi de nemţi şi am ajuns în ţară pe data de 24 iunie 1945. Deci războiul se cam terminase, era uşor de mers către apus, trebuia să ştii să te fereşti de „cercurile de fier„. „Cercurile de fier„ erau: Uralul, Volga, Niprul, Donul, Nistrul, Prutul, aicea erau controale foarte mari. Dar cum era tăvălugul care mergea spre Berlin, m-am strecurat foarte bine. Am şi stat şi pe la ruşi, pentru că rusul luat ca individ este un om foarte cumsecade. Să te fereşti de el când se îmbată, că te omoară şi când se trezeşte, plânge…
Ajuns în ţară, în aceeaşi zi, locotenentul Lăzărescu care patrula atunci pe „graniţă„ – aşa-zisa graniţă, că încă nu era definitivă – spunându-i cine sunt şi raportându-i cine sunt, nu m-a crezut şi a chemat pe grănicerul rus, un maior, căruia m-a dat în primire. Însuşi maiorul a rămas surprins şi mi-a spus, între altele: „Ce să-ţi fac eu…?!„[…] Deci am fost dus în închisoare la Zaporojie unde am stat câteva luni şi de aici pribegie din lagăr în lagăr, până am ajuns în cele din urmă la Odessa, unde după doi ani de zile, stând şi aicea… În total am mai stat aproape şase ani după ce m-a dat înapoi! […]
În timpul ăsta, s-au făcut anchete, te chemau, te întrebau… aşa că m-au întrebat şi pe mine şi mi-au spus: „Dom’le, ce-i cu declaraţiile astea-aici… că astea-s cusute cu aţă albă!„ Adică… cineva m-a turnat la N.K.V.D. cum că eu în România aş fi făcut spionaj pentru englezi. Şi n-am recunoscut. Am fost bătut la N.K.V.D., de locotenentul Şakov de mi-a ieşit aşa şi pe nas şi pe urechi. Cum puteam să recunosc un fapt pe care nu l-am făcut?! […] În dosarul meu venit din Rusia, scria: „În urma unei anchete corporale – anchetă corporală! – a recunoscut că a făcut spionaj pentru englezi„.
Aici, în lagăr, aveam un comisar, unul Matei Codreanu, care mi-a spus: „Mă, vezi cum te descurci…„ […] Şi n-am recunoscut la ancheta corporală, însă am căzut la „ancheta psihologică„. „Ancheta psihologică„ în ce consta?! Într-o noapte am fost luat cu maşina, dus pe marginea unui râu […] şoferul, locotenentul şi cu mine. Şoferul şi-a încărcat pistolul, şi mi-a spus: „Numeri 100 de paşi şi dacă până la 100 de paşi nu recunoşti, te împuşc!„. […] Şi-am mers: unu, doi, trei, patru, cinci, 50, 60… de la 60 încolo, a început să mi se cam înmoaie picioarele puţin, aşa încet, încet, 80, 89, 90, 91… şi pe la 97, în partea dreaptă a urechii mele, trage un foc de armă şi în momentul acela, am spus: „Da!„. Zice: „Semnează!„ ṣi-am semnat. Deci am recunoscut că am fost, am lucrat pentru englezi în România. Locotenentul avea nevoie să-şi mărească gradele şi a făcut o mare descoperire! […] Şi tot timpul cât am stat în Rusia, în timpul ăsta, am făcut parte din brigada de suspecţi. […]
Într-o zi am făcut greva foamei, cu mâncarea, unii nu a vrut să mănânce şi a doua zi a venit un colonel şi a început să ne vorbească. Între altele, ne spunea: „Nu vă lăsaţi influenţaţi de către ofiţeri, că ăştia aşa… armata s-a schimbat, e armata poporului!„ – gargară comunistă! Ca să aflăm după aceea că ăsta era colonelul Keller pe care mai târziu l-am avut comandant la închisoarea Aiud….”
