Miercuri, 8 iulie, Ion Marin, prestigios dirijor român, cu cetățenie austriacă, fiul regretatului dirijor Constantin Marin, fondatorul Corului „Madrigal”, împlineşte 55 de ani. Carismatic şi, deopotrivă, rezervat în apariţiile în mass-media, Ion Marin este un muzician despre care publicul român ştie destul de puţin, deşi reperele carierei sale sunt impresionante. S-a născut în România, într-o familie de muzicieni, a studiat muzica de la vârsta de 3 ani şi jumătate cu profesori de prestigiu. A urmat studii de compoziţie, dirijat și pian la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti pe care l-a absolvit 1983. La clasa de dirijat a studiat cu Constantin Bugeanu şi Iosif Conta, iar la clasa de compoziţie, cu Tiberiu Olah, Ştefan Niculescu şi Anatol Vieru, perfecţionându-se apoi cu celebrităţi precum Franco Ferrara, Carlo Zecchi sau Sándor Végh. Educația sa include, de asemenea, studii în filozofie și istoria religiilor. Primul său post de conducere a fost de director muzical al Filarmonicii Transilvania, la vârsta de 21 de ani.
La 26 de ani a plecat în Occident, cu o bursă “Herder”, şi a cerut azil politic în Austria. A fugit de dictatura comunistă din România şi a început o viaţă nouă şi o carieră muzicală la Viena, unde a primit cetăţenie austriacă. În continuare, a studiat la Mozarteum University Salzburg și la Accademia Chigiana din Siena. Primul post de succes ocupat de Ion Marin a fost acela de dirijor rezident la Opera de Stat din Viena, în perioada în care dirijorul Claudio Abbado conducea reputata instituţie, între 1986 şi 1991. În această perioadă Ion Marin a dirijat un repertoriu larg din operă, colaborând cu solişti celebri, inclusiv Luciano Pavarotti, Agnes Baltsa, José Carreras, Gundula Janowitz, Hermann Prey, Nicolai Ghiaurov, Edita Gruberová, Giuseppe Taddei şi Mirella Freni. A fost, de asemenea, beneficiarul îndumărilor unor importanţi dirijori precum Herbert von Karajan și Carlos Kleiber.
Gama de repertorii simfonic și vocal-simfonic îl recomandă ca un dirijor creativ şi inovativ recunoscut în întreaga lume, ceea ce a dus la colaborarea cu cele mai mari orchestre ale lumii precum Orchestra Filarmonică din Berlin, Orchestra Gewandhaus Leipzig, Orchestra Filarmonică din Londra, Staatskapelle Desden, Bayerischer Rundfunk, Orchestra della Santa Cecilia, Orchestra Natională a Franţei, Filarmonica din St.Petersburg, Orchestra Filarmonicii din Budapesta, Orchestra Filarmonică Cehă, Orchestra Filarmonică din Israel, Orchestra Simfonică din Montréal, Orchestra Filarmonicii din Philadelphia, iar în Japonia, conduce regulat Simfonia NHK și Tokyo Metropolitan Symphony Orchestra. Printre succesele sale se numără producţiile din repertoriul liric de la Opera de Stat din Hamburg, Teatrul La Fenice din Veneţia, Teatrul Regal din Madrid, Teatrul Danez Regal, Opera din Zürich și Festivalul de Teatru liric Rossini, precum și de la Metropolitan Opera, Opera din San Francisco. Împreună cu celebrul regizor italian, Giorgio Strehler, a inaugurat Nuovo Piccolo Teatro din Milano, cu o producţie legendară: “Così fan tutte” (1998).
Talentatul dirijor Ion Marin, aplaudat din anii ’80 pentru evoluţiile sale promiţătoare, este ascultat în ultimul deceniu în variantele interpretative de pe CD-uri sau în transmisiuni radiofonice de pe mari scene ale lumii. A colaborat cu unii dintre cei mai renumiţi solişti precum Luciano Pavarotti, Plácido Domingo, José Carreras, Montserrat Caballé, Angela Gheorghiu, Cecilia Bartoli, Renée Fleming, Anna Netrebko, Waltraud Meier, Jessye Norman, Jonas Kaufmann, Thomas Hampson, Ruggero Raimondi, Roberto Alagna, Dmitri Hvorostovsky, dar şi cu muzicieni de talie internaţională precum Isaac Stern, Mstislav Rostropovich, Alexis Weissenberg, Yo-Yo Ma, Gidon Kremer, Martha Argerich, Sarah Chang, Yuri Bashmet, Frank Peter Zimmermann, Maxim Vengerov, Hélène Grimaud.
Deşi a lucrat cu mari orchestre, cu mari artişti de operă ai lumii nu a avut tentaţia orgoliului – o lecţie învăţată de la dirijorul austriac, Herbert von Karajan, după cum spunea într-un interviu:” Când faci muzică, nu lucrezi cu o vedetă. Dacă te gândeşti că lucrezi cu o vedetă, te blochezi, nu mai poţi fi creativ şi nu mai poţi nici măcar să-l ajuţi pe acel artist. Îţi arăţi atât de mult respectul, încât el devine o paralizie. Ce trebuie să ştii e că lucrezi cu oameni. Sigur, la început, eşti foarte emoţionat… Când am lucrat prima oară cu Pavarotti n-am dormit două nopţi înainte. Dar, din momentul când am început să repetăm, eram în perfectă sintonie, eram doi artişti care îl serveam pe Verdi, şi Verdi, la rândul lui, servea lumea care l-a făcut să creeze acea muzică. Ăsta este lucrul minunat care în artă se întâmplă cu mai mare frecvenţă decât în viaţă: senzaţia că toţi facem parte dintr-un lanţ al existenţei şi suntem mai mult decât fraţi, suntem acelaşi lucru.” Tot el spunea că: “Trebuie să încerci să stimulezi arta în fiecare dintre membrii orchestrei, în primul rând cu iubire şi cu enorm respect, pentru că sunt oameni care vin după zeci de ani de şcoală. Nu eşti cu nimic mai breaz decât ei, decât prin eventuala capacitate de a trezi ceea ce este mai bun în fiecare. Ei sigur că se întâlnesc într-o zonă comună care după aceea îi defineşte ca indivizi. Nimeni nu-i lăsat la o parte, dar ăsta este felul în care, de fapt, reuşeşti să determini să se producă transcendenţa vieţii cotidiene într-o stare de spirit extatică, nobilă.”
Fiind întrebat dacă există diferenţe culturale între orchestre, de la o țară la alta, maestrul a răspuns: “Sigur că da. Deși, fenomenul ăsta de liberă circulaţie face să ai într-o orchestră germană instrumentişti români, japonezi, ruşi şi aşa mai departe. O orchestră devine un melting pot, se topeşte totul în locul respectiv şi lumea se subordonează actului de creație, dar nu e o subordonare umilitoare. Pur și simplu, fiecare îşi asumă locul respectiv şi îşi asumă energia aceea care duce după aceea la cultură. Eu port cu mine peste tot energia unei încrucișări de culturi şi de istorie din România şi aceasta este, poate, forţa mea majoră. Pentru mine, mai importantă decât prezenţa mea fizică în România, e bucuria asta extraordinară de a duce forţa acestui spaţiu – România e mai mult decât un pământ – peste tot în lume. Acest spaţiu românesc e un lucru pe care îl am cu mine tot timpul și care mă ajută să trec peste alte limite de altă natură.”
În anul 2011, Ion Marin a inițiat Cantus Mundi și proiectele Symphonia Mundi din România, dedicate educației muzicale și integrării sociale prin muzică pentru copiii dezavantajați din țară. În anul 2012, a dirijat pe o scenă românească la invitaţia Radio France, în cadrul Festivalului Internaţional al Orchestrelor Radio organizat de Societatea Română de Radiodifuziune. Ce înseamnă pentru el România veţi afla din mesajul următor: “ Acasă este energia locului în care te-ai născut. Ceva cosmic, nu o interpretare patriotardă. În acelaşi timp, viaţa se schimbă în fiecare secundă, iar „acasă” e un lucru profund, dar relativ. Mă bucur că, prin muzică, pe cele mai mari scene ale lumii, pot să-mi exprim recunoştinţa faţă de România, reprezentând-o la un nivel dacă nu mai special, în orice caz mai adevărat decât politicul sau economicul. În legătura cu ţara, nu există un cordon ombilical care să se poată tăia. Însă nu simt întotdeauna nevoia, mai ales că vin atât de rar să dirijez în România, să mă joc de-a falsele nostalgii sau să mă simt precum ciobanul care a coborât cu oile de pe munte – „M-am întors!”. În schimb, îmi face plăcere să văd, având şi distanţa necesară, constantul unui mai bine în România, chiar dacă pentru cei care trăiesc aici, această evoluţie e mai greu de perceput. E ca atunci când stai cu copilul în casă şi nu îţi dai seama cum creşte şi cineva care îl vede după câtva timp exclamă: „Ce-a crescut!”. România a crescut şi creşte în continuare, e o mare bucurie pentru mine.” Fiu al unui mare maestru în arta dirijoratului, Ion Marin spunea:” Să fiu băiatul lui Constantin Marin a fost, în acelaşi timp, o şansă şi un handicap. Contrariile astea au dus la o intensificare a energiei şi a determinării cu care mi-am ales drumul meu, independent de tata. Mi-am dat seama că sunt obligat să exist! Scopul nu era să-l depăşesc, ci pur şi simplu să fiu eu.”
Discografia maestrului Ion Marin este alcătuită din peste 40 de titluri publicate de case de discuri de prestigiu, cum ar fi Deutsche Grammophon, Decca, EMI, Sony și Philips. Înregistrările sale remarcabile i-au adus trei nominalizari Grammy (SUA), Diapason d’Or (Franţa) și German Recording Critic’s Prize (Germania). În 2012 a primit prestigiosul premiu ECHO Klassik la categoria Bestseller. Albumul “Legacy”, o colaborare de succes a dirijorului Ion Marin cu David Garrett –cu un record mondial pentru cel mai rapid violonist din lume (cu o viteza de 13 note pe secundă) – și Royal Philharmonic Orchestra, a înregistrat în Germania vânzări de peste 200.000 de unități. “Legacy” a primit și un dublu disc de aur, în Marea Britanie, pentru vânzări de peste 300.000 de unităţi.Lansările sale recente sunt Berlin Philharmonic Waldbühne Concert cu Renee Fleming (EuroArts, 2011), albumul Legacy cu David Garrett și Royal Philharmonic Orchestra (Decca, 2012), Martha Argerich: The Lugano Concerts (Deutsche Grammophone, 2012) și concertele pentru vioară de Bruch cu Guy Braunstein și Bamberger Symphoniker (Tudor, 2012).
Ion Marin este la ora actuală unul dintre cei mai apreciaţi dirijori europeni şi, de asemenea, unul dintre puținii care a ajuns să dețină o reputație internațională, atât în speţiul operei, cât și în domeniul simfonic. El defineşte dirijatul ca fiind “ forma cea mai… sublimă de leadership, pentru că este un leadership nemarcat de compromisuri politice, este un leadership în care eşti obligat să te menții pe linia tradiţiei pentru că ai partitura compozitorului înaintea ta şi ai şi responsabilitatea că ceea ce laşi va merge, prin înregistrări, și către alte generații.” El locuiește în prezent cu soția și fiul său în Lugano, Elveția.
Monica Duţu
