Iancu de Hunedoara, Ioan Huniade sau Ioan Corvin (1407?-1456) a fost o personalitate dominantă a istoriei româneşti din veacul al XV-lea. A fost fiul unui cneaz român din Ţara Haţegului. Tatăl său, Voicu, fiul lui Şerb, curtean în slujba lui Sigismund de Luxemburg, a fost înnobilat de rege, datorită faptelor sale, primind în 1409 domeniul Hunedoarei, cuprinzând cetatea şi vreo 40 de sate. Iancu a urmat cariera militară a tatălui său, fiind luat de rege în serviciul regal în 1430 datorită calităţilor sale de foarte bun oştean. În următorii doi ani a fost în slujba ducelui de Milano, Filippo Visconti, unde şi-a însuşit cele mai noi elemente de tactică şi strategie militară.
A fost voievod al Transilvaniei în 1441, guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456. Iancu de Hunedoara a desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intensă în anii în care Imperiul Otoman urca spre apogeu, dând asalturi decisive asupra ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul. A depus eforturi pentru închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor cu o oaste de cruciadă şi a fost cel dintâi comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mehmed II, la Belgrad în 1456.
Asaltul otoman decisiv asupra Belgradului a început la 21 iulie 1456, după un asediu de aproape două săptămâni.
După căderea Constantinopolului (1453), Imperiul otoman condus de sultanul Mehmed al II-lea şi-a continuat expansiunea teritorială în Europa, pregătindu-se să cucerească Ungaria. Calea firească de urmat pentru trupele otomane a fost prin teritoriul Serbiei de azi, a cărei mare parte fusese deja cucerită şi se afla sub stăpânire otomană. Singura piedică reală era cetatea de frontieră a oraşului Belgrad, aflată la acea dată sub stăpânire maghiară.
Regentul Ungariei de atunci, Iancu de Hunedoara, având experienţa de peste două decenii de lupte împotriva otomanilor, se aşteptase şi se pregătise corespunzător şi îndelung împotriva acestui atac.
Asediul s-a transformat într-o bătălie de mare importanţă, în al cărei final Iancu a condus un contraatac care a învăluit tabăra turcească, sultanul însuşi fiind rănit şi scăpând greu cu viaţă. S-a spus de atunci că „bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creştine”. În cinstea victoriei, papa Calixt al III-lea a cerut ca fiecare biserică să tragă clopotele la prânz, obicei păstrat şi astăzi în lumea creştină.
Iancu de Hunedoara reușise să strângă în jur de 25000 de luptători, din care 5000 de mercenari au fost trimişi la Belgrad, pentru a întări garnizoana. A dispus apoi ca trupele să se concentreze la Seghedin. Nobilii Ungariei nu şi-au trimis steagurile, sprijinul esenţial venind din Transilvania. La acestea se adăugau trupe din Ungaria, Polonia, Cehia şi Germania. La 4 iulie 1456, armata otomană a început bombardarea Belgradului. Flota lui Iancu de Hunedoara a distrus flota turcă la 14 iulie, fiind astfel spartă blocada. Asaltul general a fost ordonat de sultan la 21 iulie, acesta fiind respins de apărători, în ziua următoare. Iancu, cu oştenii săi, a reuşit să provoace otomanilor grele pierderi, silindu-i să se retragă. Otomanii au avut 24000 de morţi, cam toţi atâţia în timpul retragerii, iar 4000 de oastaşi au fost luaţi prizonieri. Creştinii au pierdut doar vreo 4000 de oameni.
Victoria i-a costat însă foarte scump pe apărători, din cauza faptului că o epidemie de ciumă a izbucnit în oraş, Iancu de Hunedoara numărându-se printre victimele acesteia, la doar câteva săptămâni după terminarea bătăliei. El a murit la 11 august 1465 în tabăra de la Zemun. A fost înmormântat, în catedrala catolică de la Alba Iulia, lângă fratele său mai tânăr, Ioan. În epitaful alcătuit de Ioan de Capistrano, calugărul ostaș alături de care luptase și îi invinsese pe turci scria: ,,A CĂZUT COROANA REGATULUI, S-A STINS LUMINA LUMII”. Acesta a murit, de altfel la scurt timp după Iancu de Hunedoara, răpus de aceeași epidemie de ciumă.
Dar, victoria a avut ca rezultat oprirea extinderii Imperiului otoman înspre Europa occidentală pentru următorii 70 de ani, deşi turcii au mai avut şi alte incursiuni. Belgradul a continuat să apere Ungaria şi implicit creştinătatea centrului şi vestului Europei de atacurile turceşti, până la căderea sa în mâna otomanilor, în anul 1521.
Iancu de Hunedoara a fost numit ,,atletul-cel mai puternic-unic-al lui Christos” de către Papa Calixt al III-lea într-o scrisoare datată din anul 1456, pentru victoriile sale din campaniile antiotomane.
surse: enciclopediaromaniei.ro, Gazeta de Maramures, romaniaistorica.ro
Documentarea: Bianca Ioniță
