Tepeu şi Gucumatz au sfărâmat porumbul şi acesta “a intrat în carnea omului şi acesta a fost sângele său”. – Popol Vuh, biblia Mayaşilor
Ce alt aliment poate fi în această perioadă un sinonim mai bun al verii decât porumbul auriu, proaspăt cules pe care îl savurăm fiert sau copt? Porumbul fiert ne aduce aminte de copilărie şi ne dă o stare de bine, pentru că îl asociem cu vara şi cu vacanţa. În ciuda miturilor alimentare, el este şi un aliat în lupta cu kilogramele în plus. Iar dincolo de plăceri şi beneficii pentru sănătate, există şi o istorie interesantă, presărată cu legende milenare.
Porumbul (Zea mays) are origini americane şi denumirea sa ştinţifică provine de la termenul spaniol de „maize”, dat de conquistadori. A fost cultivat pentru prima dată în America Centrală acum mai bine de 8.000 de ani şi alimentul era considerat sacru în culturile triburilor respective, fiind preluat mai apoi şi de amerindieni.
La începuturile civilizaţiilor precolumbiene se vorbeşte despre Tepeu şi Gucumatz, omologii lui Adam şi Eva, împreună cu patru animale: Yac (puma), Utiu (coiotul), Quer (papagalul), şi Hoh (corbul). Cei doi umanoizi, erau în căutarea hranei, iar animalele le-au arătat drumul către Paxil, loc în care creşteau “ştiuleţi albi şi ştiuleţi galbeni”. Tepeu şi Gucumatz au sfărâmat porumbul şi acesta “a intrat în carnea omului, şi acesta a fost sângele său; din acesta a fost făcut sângele omului”. Aşa descrie Popol Vuh, biblia Mayaşilor, porumbul.
Originile porumbului sunt sud-americane şi la prima vedere, “patria” sa pare a fi Valea Sacră din Peru, unde de secole există aproximativ 200 de varietăţi. Dar Popol Vuh, biblia mayaşă, a fost scrisă în Guatemala şi seminţele cele mai vechi de porumb cultivat au fost descoperite lângă Tehuacan (Mexic). Sigur este faptul că, porumbul, plantă sacră, a stat la baza alimentaţiei primelor civilizaţii pre-columbiene: Maya, Moche şi Chimu urmate de azteci şi incaşi. Sigur este şi faptul că primii conquistadori spanioli, la întoarcerea în Lumea Nouă, aveau cu ei saci plini de aur, seminţe şi plante ciudate: roşii, ardei, cartofi şi porumb.
Primul care a adus porumbul în Europa se consideră că a fost Cristofor Columb după a doua sa călătorie (1493-1496). Numeroase scrieri atestă însă existenţa porumbului în Africa orientală cu mult înainte de sfârşitului secolului al XV-lea. Dar nu se cunosc originile sale pentru că porumbul a fost cultivat cu mult timp înainte de sosirea europenilor în Africa. În vestul continentului african, locuitorii cunoşteau porumbul de foarte multă vreme iar când au fost întrebaţi de provenienţa sa aceştia arătau cu mâna spre deşertul Sahara. Şi mai uimitoare sunt dovezile că porumbul a fost cultivat şi în Asia cu mult timp înainte de sosirea lui Columb în America. Numeroase sculpturi din templele din India, ce datează de prin secolul al XI-lea înfăţişează ştiuleţii de porumb ce erau aduşi ofranda zeităţilor. Nici până în prezent nu s-a stabilit originea porumbului, cu toate că cei mai mulţi oameni de ştiinţă cred că se trage din Lumea Nouă.
Civilizaţiile olmece sau mayaşe foloseau planta atât în alimentaţia de bază, dar şi în ritualurile religioase sau în artizanat. Aceste practici au fost mult timp ignorate de coloniştii din secolele XV-XVI, care au căzut victime unei boli numite pelagră, cauzată de lipsa vitaminei B3 asociată consumului excesiv de porumb pe fondul unei diete din care lipseau alte surse de nutrienţi de origine animală. Populaţiile indigene practicau un ritual menit să potenţeze absorbţia acestei vitamine, înglobând cenuşă în porumbul pe care-l preparau. Combinaţia de minerale din această cenuşă diminua riscul de face pelagră. În zilele noastre, adaosul de hidroxid de calciu în făina de porumb are acelaşi rol, mai ales în ţări precum Mexicul, unde consumul acestei cereale este predominant.
Descoperiri mai recente indică faptul că mayaşii consumau atât porumb pentru mălai, cât şi porumb pentru floricele. Acestea din urmă nu ocupau un loc esenţial în dieta lor, fiind consumate mai mult ca o gustare ocazională.
Aşa cum s-a întâmplat cu multe plante noi de cultură, şi porumbul a produs modificări profunde în viaţa oamenilor din ţările unde a fost introdus. Ibericii l-au primit cu neîncredere şi l-au considerat o plantă ornament. Ca şi cartoful, la început a fost etichetat ca un aliment greţos, indigest, fiind desconsiderat. Succesul porumbului în cultură a fost asigurat de marea masă de săraci care l-au adoptat, de nevoie, ca aliment de bază. Alături de celelalte plante alimentare, el a avut o contribuţie esenţială la satisfacerea nevoilor populaţiei sărace aflată în continuă explozie demografică.
Porumbul este descris în marile ierbare europene încă din secolul al XVI-lea. La 1536, medicul şi botanistul francez Jean Ruel, în lucrarea sa „Da natura stirpium”, îi atestă prezenţa ca plantă exotică, iar peste şase ani, botanistul Leonard Fuchs îi face o descriere amănunţită. Cu toate acestea, succesul său în Europa este deplin de-abia la începutul secolului al XVIII-lea. Pentru a deveni o cultură de bază, a fost necesar ca mai întâi ţăranii să se obişnuiască cu noua plantă, să înveţe cum să o cultive şi cum să se hrănească cu ea.
În Europa, porumbul a fost botezat, nu se ştie de ce – „grâu turcesc”, poate pentru că în epoca respectivă, toate produsele de import (mirodenii, mătăsuri etc.) erau considerate turceşti.
La noi în ţară, el s-a răspândit foarte repede deoarece asigura producţii mai mari decât meiul iar mămăliga sa era mai bună la gust, având o valoare nutritivă ridicată faţă de mămăliga de mei, folosită de mii de ani de către strămoşii noştri. Aşa se explică de ce numele vechi românesc al meiului, „mălaiul”, a fost dat făinii de porumb, făcând să dispară aproape, din limbă, înţelesul iniţial. Denumirea de „porumb” i-a fost atribuită datorită asemănării fructului cu pasărea numită „porumb” sau „porumbel”, din latinescul „palumbes”.
Valea Dunării a fost una dintre regiunile Europei ideale pentru cultivarea porumbului, deoarece planta necesita căldură si umiditate. În Timişoara, Banat , porumbul apare datat în 1692, sub regionalismul de „cucuruz” (probabil adus de către comercianţii sârbi, kukuruz fiind un cuvânt slav); în Moldova se utiliza termenul de păpuşoi, mămăliga de mei, fiind înlocuită treptat cu mămăliga din porumb.
Existenţa mămăligii pe bază de porumb, este atestată în 1873 în ediţia Larousse: Mămăliga s.f . Fiertura din făină de porumb.
România, în primele zece ţări cultivatoare de porumb la nivel mondial
Alături de liderul mondial în producţia de porumb, SUA, marile ţări cultivatoare sunt China, Brazilia, Mexic, Rusia, Ucraina, România şi Africa de Sud.
România a fost al doilea producător de porumb din Uniunea Europeană în 2014 şi s-a situat pe a douăsprezecea poziţie în topul mondial.
Cu o producţie de aproape 11 milioane de tone recoltate, ţara noastră a produs peste 8% din cantitatea totală recoltată în UE. În ceea ce priveşte randamentul, ţara noastră nu stă însă foarte bine. Deşi avem cea mai mare suprafaţă cultivată de porumb din UE, randamentul la hectar este de două ori mai mic comparativ cu Franţa sau Belgia.
Beneficiile multiple pentru sănătate
Toate soiurile de porumb provin din planta originară Zea mays, dar în timp au fost obţinute peste 100 de subspecii şi vaietăţi: porumb cu bob alb, galben, roz, roşu, mov sau negru.
Planta are tulpina înaltă şi groasă, neramificată, care se numeşte popular „cocean”, cu frunze lungi şi ascuţite la vârf, aspre. Pe aceeaşi plantă se găsesc flori feminine şi flori masculine. Florile masculine se găsesc în vârful tulpinii. Inflorescenţa este sub forma unui spic sau panicul. Florile feminine se găsesc la subsoara frunzelor.
Fiecare specie de porumb conţine o combinaţie unică de fitonutrienţi şi antioxidanţi extrem de benefici pentru sănătate. Porumbul galben are cea mai mare concentraţie de carotenoizi, în special luteină şi zeaxantină, importante în sănătatea ochilor şi a ţesuturilor. Porumbul mov conţine acid hidroxibenzoic şi protocatehic, cu puternic rol antioxidant.
Consumul de porumb protejează inima, rinichii, ficatul, sistemul nervos şi conferă vitalitate pe termen lung. Pe termen scurt, poate contribui la pierderea în greutate.
Deşi noţiunea de carbohidraţi într-o dietă este controversată, aceştia sunt esenţiali pentru buna funcţionare a organismului. Un adult are nevoie zilnic de circa 130 gr de carbohidraţi pentru ca organismul său să funcţioneze normal. Un ştiulete de porumb fiert conţine cam 30 gr de carbohidraţi, ceea ce înseamnă că dacă vrei să slăbeşti, poţi înlocui masa de seară cu porumb fiert, plin de fibre săţioase.
Porumbul conţine proteine, care acţionează ca un combustibil pentru metabolism, dar, în acelaşi timp, are un conţinut scăzut de grăsimi, ceea ce îl face mai eficient şi hrănitor decât o friptură grasă.
Porumbul fiert conţine fibre vegetale, care menţin senzaţia de saţietate şi te fac să mănânci mai puţin. În plus, fibrele te ajută să menţii glicemia în limite normale şi menţine colesterolul la un nivel acceptabil.
Porumbul fiert conţine şi potasiu, necesar pentru buna funcţionare a muşchilor, inimii şi a echilibra cantitatea de apă reţinută de corp.
Vitamina A, prezentă din abundenţă, este un antioxidant natural foarte important pentru sănătatea ta şi funcţionarea corectă a organismului, pentru un metabolism rapid, care te ajută să slăbeşti uşor.
Consumul de porumb pe o durată mai mare de 25 de zile poate determina o creştere cu până la 7-8% a lungimii totale a reţelei de vase de sânge capilare. Aceasta are ca efect scăderea acumulării de toxine în organism, reducerea vitezei de îmbătrânire, dar şi de îmbolnăvire a tuturor organelor.
Cea mai sănătoasă metodă de preparare a porumbului fiert este cea cu aburi, care păstrează atât gustul delicios cât şi nutrienţii. Iar un truc esenţial pentru ca porumbul să rămână fraged este ca sarea să fie adaugată doar la final.
Surse: World’s Healthiest Foods – www.whfoods.com, www.gazetadeagricultura.info, www.unica.ro, www.sfatulmedicului.ro
Traducerea şi documentarea: Bianca Ioniţă
