„Nu pârâu, ci ocean trebuia să se numească” (în germană, Bach=pârâu) – Ludwig van Beethoven despre Johann Sebastian Bach
Johann Sebastian Bach s-a stins din viaţă la 28 iulie 1750, la Leipzig. Compozitor german şi organist din perioada barocă, considerat în mod unanim unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii, a lăsat posterităţii opere de o profunzime intelectuală, expresivitate şi frumuseţe artistică aproape inegalabile.
Trăind într-o epocă în care omenirea se afla în pragul noilor împliniri clasice şi când aristocraţia feudală primea, rând pe rând, lovituri ce-i grăbeau sfârşitul, Bach a asimilat variatele tendinţe care se încrucişau în spiritualitatea vremii. Cu uriaşa sa forţă morală şi sevă creatoare, Bach a configurat variate expresii, turnate în perfecte arhitecturi sonore. Ducând la perfecţiune formele plămădite în secolul al XVII-lea, Bach exprimă în muzica sa cele mai înalte idei şi năzuinţe umane.
S-a născut într-o familie de muzicieni profesionişti din oraşul Eisenach, Thuringia, la 31 martie 1685. Tatăl, Johann Ambrosius Bach, era muzician de curte, având sarcina de a organiza activitatea muzicală cu caracter laic a oraşului, dar avea şi funcţia de organist al bisericii locale. Familia Bach era cunoscută prin numărul mare de muzicieni pe care i-a dat. Arborele genealogic al familiei Bach începe la 1550. În această familie cultivarea muzicii a devenit o tradiţie, mulţi membri îndeletnicindu-se cu arta melodică fie ca profesionişti, fie ca amatori. Tatăl lui Bach era un muzician modest, împovărat de o familie numeroasă cu opt copii, dintre care i-au rămas în viaţă patru, Johann Sebastian fiind mezinul. Mama sa, Elisabeth Lämmerhirt, a murit de timpuriu, urmată curând după aceea de tatăl său, când Johann Sebastian avea numai 9 ani.
Rămas orfan, a plecat la fratele său mai mare, Johann Christoph Bach, organist la Ohrdurf. Aici a început să execute primele motive muzicale la orgă, dovedind o înclinaţie deosebită pentru acest instrument. Dorinţa de a se perfecţiona l-a făcut să viziteze pe cei mai cunoscuţi organişti din acea perioadă, ca Georg Böhm, Dietrich Buxtehude şi Johann Adam Reinken. Micul Johann copia pe furiş compoziţii ale renumiţilor organişti. Încorsetarea în regulile severe i-a servit însă la obţinerea unei virtuozităţi de scriitură polifonică, atât de necesară artistului în mânuirea cu lejeritate a mijloacelor de exprimare.
În 1703, obţine primul post de organist în orăşelul Arnstadt; datorită virtuozităţii sale deja evidente, a fost angajat într-o poziţie mai bună ca organist în Mühlhausen. Unele din primele compoziţii ale lui Bach datează din această epocă, probabil şi celebra „Toccata şi Fuga în Re minor”.
Lipsit de mijloace pentru a urma universitatea, este nevoit să se angajeze ca muzician de curte şi, astfel, începe să se lovească de vicisitudinile vieţii de muzician aflat în slujba unui senior sau a unui consiliu comunal. În 1708, Bach obţine postul de organist de curte şi maestru de concerte la curtea ducelui de Weimar.
În această funcţie avea obligaţia de a compune nu numai muzică pentru orgă, dar şi compoziţii pentru ansambluri orchestrale. Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceză, printr-un elev al lui Lully, prezent la curtea de la Celle. Curţile numeroşilor principi germani, oricât de neînsemnaţi ar fi fost ei, se întreceau în a imita fastul şi strălucirea curţii regale franceze. Versailles-ul dădea tonul modei în Europa şi micii principi germani căutau să-l imite, organizând serbări şi recepţii somptuoase, în care muzica avea un rol însemnat. Cei mai înstăriţi îşi permiteau să ţină chiar un teatru de operă.
Din această perioadă datează celebra compoziţie „Clavecinul bine temperat” (germană: Wohltemperiertes Klavier), care include 48 preludii şi fugi, câte două pentru fiecare gamă majoră şi minoră, o lucrare monumentală nu numai prin folosirea magistrală a contrapunctului, dar şi pentru faptul de a fi explorat pentru prima dată întreaga gamă tonală şi multitudinea intervalelor muzicale.
Bach este nevoit să părăsească Weimarul în 1717, transferându-se la curtea prinţului Leopold de Anhalt-Cöthen. În acest timp, compune cele 6 Concerte brandenburgice, precum şi suitele pentru violoncel „solo”, sonatele şi partitele pentru vioară „solo” şi suitele orchestrale.
Deşi n-a scris muzică de operă, Bach se interesa de creaţia dramatică, urmărind spectacolele de la Teatrul de Operă ale curţii din Dresda. Aici fusese adus, în 1717, veneţianul Antonio Lotti, iar mai târziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus viaţa muzicală din Dresda. Cele două solo cantate italiene, „Amorul trădător” şi „Nu ştiu ce-i durerea”, precum şi „Cantata cafelei”, sunt mărturii ale contactului său cu opera în stil italian.
În 1723, Johann Sebastian Bach este numit cantor şi director muzical la biserica St. Thomas din Leipzig. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a preda muzica elevilor de la şcoala de canto, pe de altă parte, să furnizeze compoziţii muzicale celor două biserici principale din Leipzig, compunând câte o cantată în fiecare săptămână, inspirate din lecturile biblice duminicale. În pofida greutăţilor şi a climatului muzical cu totul impropriu unei creaţii de larg orizont, Bach scrie în ultima perioadă a vieţii sale cele mai mari şi mai valoroase lucrări. Pentru zilele festive, Bach a compus cantate şi oratorii de o deosebită frumuseţe, ca Patimile după Matei pentru Vinerea Patimilor, Magnificat pentru Crăciun şi Missa în Si minor.
Spre sfârşitul vieţii, Bach a încercat să-şi tipărească lucrările, luând personal parte la pregătirea plăcilor de zinc, fapt ce a contribuit la orbirea sa. O scurtă perioadă de revenire a vederii (de 10 zile) a precedat sfârşitul său din anul 1750. A fost înmormântat în altarul bisericii lutherane Thomaskirsche din Leipzig. În cadrul bisericii Sf. Thomas funcţionează astăzi un muzeu dedicat marelui compozitor, străjuit de o frumoasă statuie în stil baroc.
Johann Sebastian Bach s-a căsătorit în 1707 cu Maria Barbara, cu care a avut 7 copii, din care numai 4 au supravieţuit bolilor copilăriei. După moartea primei sale soţii, Bach s-a recăsătorit în 1721 cu Anna Magdalena Wilcke, o tânără soprană, cu care – deşi era cu 17 ani mai tânără ca el – a avut o lungă căsnicie fericită. Împreună au avut 13 copii. Din cei 20 de copii pe care i-a avut, au supravieţuit opt: 4 fete şi 4 băieţi. Fiica cea mai mare, având o voce frumoasă de soprană, s-a ocupat de muzică, iar cei patru fii ai săi au devenit importanţi muzicieni.
Vastitatea şi diversitatea temelor bachiene, clocotul mereu viu al muzicii sale îndreptăţesc cuvintele lui Beethoven: „Nu pârâu, ci ocean trebuia să se numească” (în germană, Bach=pârâu).
Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legată de serviciile religioase, numeroase pagini fiind mărturii ale profundei sale evlavii. Deşi a crezut neştirbit în fericirea vieţii veşnice, în creaţia sa nu a redat omul împăcat, care aşteaptă cu seninătate viaţa de dincolo, ci omul cu toate îndoielile, cu nesfârşitele sale ispite şi căderi. În antiteză, aduce imagini luminoase şi înălţătoare, ancorate în neclintita credinţa a prezenţei divine în viaţa omului.
Fire echilibrată şi modestă, el şi-a dedicat creaţia preamăririi lui Dumnezeu şi înălţării spirituale a omului. De o smerenie rară, Bach îşi începea fiecare lucrare cu rugăciunea “Iisuse, ajută-mă” şi o sfârşea cu inscripţia “numai pentru slava lui Dumnezeu”. Din cele 295 de cantate religioase, posterităţii i-au parvenit doar 191, publicate mai târziu de „Societatea Bach”.
Cantatele laice (circa 20) ocupă un loc mai modest în creaţia sa, însă au o deosebită însemnătate pentru limbajul vocal. Deşi au un caracter ocazional omagial, ele ne oferă aspecte multilaterale ale concepţiei sale componistice. Din vremea petrecută la Weimar şi Köthen datează „Cantata vânătorească” şi „Cantata primăverii”, în care zugrăveşte natura. Aceeaşi tendinţă de descripţie bucolică o găsim şi în cantatele omagiale „Împăcarea lui Aeolus” şi „Curgeţi, valuri zglobii”. Denumite de către Bach „dramma per musica„, în unele cantate, precum „Alegerea lui Hercule” şi „Întrecerea dintre Phoebus şi Pan” (1731), adoptă tematica mitologică. Apelează şi la umor în „Cantata cafelei” (1732), o burlescă a vieţii citadine, sau în „Cantata ţărănească – Avem un nou stăpân”, în care imaginile pitoreşti ale vieţii rustice sunt redate prin autentice motive populare de dans.
Cele trei oratorii ale sale sunt cantate mai dezvoltate, în care autorul înlănţuie piese din cantatele anterioare. Astfel, Oratoriul de Crăciun (1734) este alcătuit dintr-un ciclu de şase cantate, scrise pentru zilele de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează. Din cele 51 de numere ce alcătuiesc oratoriul, 17 provin din cantate laice. Celelalte oratorii, de Paşti (1735) şi de Înălţare, nu prezintă un interes deosebit.
În genul muzicii de cameră, instrumentul preferat a fost clavecinul. În vremea sa s-a construit prima claviatură cu ciocănele, Hammerklavier-ul – pianoforte sau pian (1701). Cunoscut pentru virtuozitatea execuţiilor sale, Bach era adesea invitat să încerce noile instrumente construite. El însuşi perfecţionase instrumentul, încercând construirea aşa-numitei viola pomposa, de dimensiuni mai mari decât viola da gamba şi a propus construirea unui Lautencymbal pentru efecte timbrale speciale.
În afară de pasajele solistice din Concertele brandenburgice (1721), Bach a utilizat vioara ca instrument solistic în două Concerte şi în Concertul pentru două viori şi orchestră în re minor. Marea dezvoltare a tehnicii violonistice, datorată şcolii italiene, precum şi cultivarea virtuozităţii de către maeştrii germani au pregătit drumul creaţiei violonistice bachiene. Cele şase Sonate pentru clavecin şi vioară, ca şi Sonata în sol minor (transcrisă 166 după sonata de clavecin), valorifică calităţile expresive ale viorii .
Creaţia sa instrumentală este importantă pentru sinteza artistică realizată, căci îmbină arta claveciniştilor francezi cu cea a violoniştilor italieni şi a organiştilor germani. Pentru dezvoltarea ulterioară a muzicii instrumentale, creaţia sa este nu numai încoronarea artei vechi, ci şi o prefigurare a viitorului stil clasic. Ca toate geniile umanităţii, el se ridică deasupra epocii sale, creaţia sa (aproape 1500 de compoziţii) fiind omniprezentă, depăşind timpul şi spaţiul.
Operele lui Johann Sebastian Bach au fost clasificate şi catalogate în 1950 de muzicologul Wolfgang Schmieder în Bach-Werke-Verzeichnis (Catalogul operelor lui Bach: BWV)
Surse: Pagina oficială J.S. Bach (www.jsbach.org), Bach Archiv Leipzig, Enciclopedia Universală Britannica, Peter Williams „J.S. Bach: A Life in Music”- Cambridge University Press (2007)
Traducerea şi documentarea: Bianca Ioniţă
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=rrVDATvUitA&list=PL3DDB1D6B16739E9F [/youtube]
