„Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul – acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană. Am purtat în mine o vie curiozitate şi simpatie pentru toţi contemporanii mei, chiar cei necunoscuţi, fiind sigură că, dacă le-aş fi vorbit mi-ar fi surâs, gândindu-mă că suntem uniţi în misteriosul ritm dătător de viaţă al ţării” (Extras din volumul intitulat Cella Delavrancea „Scrieri”, Mărturisiri, Edit.Eminescu, 1982)
Pianistă cu nume de rezonanţă internaţională şi scriitoare apreciată, fiica cea mare a cunoscutului scriitor şi avocat Barbu Ştefănescu Delavrancea, Cella Deavrancea a trăit 104 ani şi a fost unul dintre cei mai longevivi artişti ai României. S-a stins din viaţă la 9 august 1991.
Născută la sfârşit de secol XIX, pe 2 decembrie 1887, apropiată a familiei Caragiale şi crescută într-un cadru elitist cultural, a beneficiat de o educaţie aleasă, după cum singură declara: „am fost crescută într-o atmosferă în care se vorbea numai de literatură, artă şi muzică”.
A avut trei surori: Margareta (Bebs) (1888-1937) – licenţiată în litere şi filozofie – profesoară şi membră de frunte a cenaclului lui Eugen Lovinescu; Niculina (Pica), căsătorită cu doctorul Raul Dona, pictoriţă şi Henrieta (Riri), arhitectă (1894-1987), căsătorită în 1918 cu ofiţerul francez Emile Gibory. Cella a fost căsătorită cu diplomatul Tillea în timpul primului război mondial (divorţată), cu Aristide Blank (divorţată), cu Philippe Lahovary şi a devenit una din prietenele intime ale reginei Maria a României.
Tatăl o numea „copilul meu ideal” de pe când avea vârsta de 15 ani şi dorea ca „Ciocul” (era apelativul tatălui) să fie scriitoare. Încă din copilărie, Cella Delavrancea citea teatru de Shakespeare, Tolstoi, Daudet etc. „Până la vârsta de 13-14 ani tatăl meu îmi spunea „băiatul” deoarece tata îşi dorise un băiat şi a avut parte numai de fete…” (fragment din interviul acordat „Tribunei României” în 15 decembrie 1977).
La vârsta de numai opt ani, Cella a cunoscut primele succese. Vorbea fluent franceză şi germană. A urmat cursurile de pian la Conservatorul din Paris, iar la vârsta de 14 ani i-a cântat un vals de Chopin lui I.L. Caragiale, la Viena. Marele dramaturg a fost copleşit de talentul ieşit din comun al tinerei pianiste. Acelaşi vals l-a cântat impecabil, fără partitură, pe scena Ateneului, la împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, auditoriul fiind de-a dreptul entuziasmat.
Era de „o inteligenţă acut masculină”, spunea Şerban Cioculescu, unită cu „o sensibilitate adânc feminină”. În viziunea criticului Valeriu Râpeanu, pe artistă a definit-o, întâi de toate, „împotrivirea la orice coboară arta şi viaţa în zonele dulcegăriei lipsite de rigoare”.
Perspicacitatea sa intelectuală şi nu numai muzicală, atmosfera de vibraţie artistică în care a trăit cu atâta patetism, a fost întreţinută de părinţii săi şi de personalităţile cunoscute sau cu care a colaborat de-a lungul vieţii, printre care Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuţă, pictorul Nicolae Grigorescu şi toată pleiada timpului.
Foto: www.stelian-tanase.ro
În anul 1909, Ion Luca Caragiale scria despre ea: „Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta.” Cu dramaturgul a avut de altfel o relaţie specială, pe care o evoca în memoriile sale: „L-am cunoscut de pe când eram fetiţă. Când sosea la noi în casă, îi săream înainte. După ce îşi descarcă toată verva, săruta mâna mamei, îmbrăţişa pe tata şi mă ducea la pian. Mă poreclise „Aghiuţă”. M-aşezam la pian. Cântam o piesă. Caragiale asculta în picioare cu o expresie îmblânzită: ‘Încă o dată…”. Apoi iar: „Încă o dată”. Mă punea să-i repet aceleaşi pagini de câte cinci ori în şir. Apoi se apleca ceremonios: „Aghiuţă, adu mâna să ţi-o sărut … şi p-a stângă. Aia e cea deşteaptă.” Mă sfătuia: „Să cânţi, Aghiuţă, cu gust şi cu pasiune. Nu uita că expresia cea mai înalta a muzicii este logica romantică.”[…] Mai târziu, când zăceam de o groaznică scarlatină, Caragiale venea zilnic la fereastra odăii mele şi plângea cu lacrimi mari. […]Din ziua în care el a murit, eu n-am mai cântat splendida sonată a lui Schumann.”
Cea care mai târziu avea să le fie profesoară lui Radu Lupu, lui Nicolae Licareţ şi lui Dan Grigore deosebea două categorii de interpreţi: cei ce sunt „doar instrumentişti” şi cei care sunt „şi artişti”. Alegând mereu a doua cale, i-a fost parteneră lui George Enescu, pe care îl numea „Suveranul muzicii”, în nenumărate concerte. Pe Dinu Lipatti l-a ascultat pe vremea când era adolescent şi i-a recunoscut imediat harul. În primăvara lui 1919, a trăit un moment esenţial, ca valoare simbolică: a concertat, împreună cu Nadia Boulanger (profesoara pariziană a lui Enescu) şi cu un bariton, la Catedrala din Reims, distrusă de bombardamentele germane, rămasă fără acoperiş.
Nu a fost doar pianist concertist, ci şi un pedagog strălucit. A fost profesoară de pian la Conservatorul din Bucureşti, iar după venirea comuniştilor la putere a fost dată afară şi mutată la un liceu obişnuit. A acceptat compromisul, întrucât o mulţime de prieteni, intelectuali de elită, au înfundat puşcăriile comuniste ori au fost trimişi la Canal.
Cella Delavrancea a fost un reper fundamental în evoluţia artei interpretative româneşti din secolul XX. Aşadar, se poate afirma că a avut o influenţă foarte mare asupra şcolii muzicale româneşti. A scris inclusiv cronici muzicale.
Pianistul Dan Grigore, laureat al Concursurilor Internaţionale „George Enescu“ 1961, 1967 şi Montreal 1968, i-a fost nu doar elev. Cella Delavrancea, neavând copii, l-a considerat un fiu spiritual. În 1966 a început îndrumarea, colaborarea şi, mai mult chiar, prietenia artistică cu legendara artistă. Cella a fost aceea care, printr-o serie de articole entuziaste, l-a făcut cunoscut pe Dan Grigore într-o perioadă în care era ignorat de criticii oficiali.
La rândul sau, Dan Grigore, într-unul dintre interviurile acordate, preciza: „A fost profesoara mea la vârsta de 9-10 ani. Era de o generozitate naturală a unui artist, făcea notă discordantă cu severitatea şi autoritatea manifestă a celorlalte personalităţi muzicale, tocmai prin felul ei neprotocolar şi cald de a se purta cu mine. Mult mai târziu, am avut revelaţia că d-na Cella a fost, poate, cea mai tânăra prietenă a vieţii mele“.
Cella Delavrancea a scris mai multe cărţi valoroase, din care merită să amintim volumul „Dintr-un secol de viaţă“, o ediţie îngrijită şi alcătuită de Valeriu Rîpeanu, carte apărută în 1988, la Editura „Eminescu“ din Bucureşti. În paginile scrise, că şi în interviurile acordate, evoca în tonuri calde, pline de culoare şi pitoresc, de farmec şi melancolie – Bucureştiul sau Parisul, Orientul Apropiat sau meleagurile vîlcene, peisaje şi monumente, oameni şi evenimente culturale, cartiere orăşeneşti şi drumuri de ţară.
„Pe atunci Bucureştii erau oraşul salcâmilor. Vegheau copaci bătrâni la fiecare poartă, legănând în aroma lor de primăvară casele joase. Curţile erau mari, grădinile răcoreau sfârşitul zilei, sub bolta de viţă se prelungea târziu taifasul, la lumina rotundă a felinarului de masă. Birjele cadenţau întunericul transparent al nopţilor negrăbite. Timp lent şi prielnic discuţiilor. Mahalalele se cunoşteau între ele, de la cele din centru până la periferie, unde ţâşneau ştrengarii ca ţânţarii, din gropile străzilor nepavate. Politica lega şi dezlega încrederea, dragostea se învârtea în ritmul valsului, frământările mărunte se amplificau prin convingere, gândurile, gesturile se cântăreau pe orizontul mândriei civice. Capitala României păstra în toată pulsaţia sa de inteligenţă cercetătoare o bunăvoinţă şi o sociabilitate de oraş provincial, cu strigătele oltenilor, purtând în pas de buestru coşurile pline cu legume şi fructe.”
Pe 9 august 1991, legendara pianistă s-a stins din viaţă, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu din Capitală, în zona marilor artişti ai României. După moartea sa, casa în care a locuit (Str.Mihail Eminescu nr.151, aproape de Biserica Precupeţii Vechi) i-a revenit prin moştenire unei nepoate care a preferat s-o transforme în restaurant decât să devină casă memorială, aşa cum lăsase prin testament marea artistă. Ani de zile a condus împreună cu tatăl ei, Barbu Delavrancea, salonul literar-artistic din Strada Eminescu, nr.151, unde, printre invitaţi, se aflau Caragiale, Vlahuţă, Haşdeu, Mihail Jora, Steriade, Luchian, Goga.
Venera Dumitrescu-Staia, fostă prietenă şi colaboratoare la revista Tribuna României, îşi aminteşte locuinţa artistei: „Liniştea şi calmul pluteau în camerele frumos mobilate cu artă populară, din care nu lipseau florile şi decoraţiile interioare, iar o boare de sulfină şi levănţică îmbraca toate încăperile. Era o mare iubitoare de pisici. Statura ei era ca a unui copil, mititică, veşnic surîzătoare şi vioaie, avea un păr alb că zapada şi purta o coafură „montante”, aşa cum apare în fotografia din tinereţe alături de Caragiale.”
Dincolo de concertele Cellei Delavrancea, care din păcate nu se află pe un număr mare de discuri sau CD-uri, ne-au rămas mărturiile sale strânse în volumele: “Scrieri” (apărut în Editura Eminescu în 1982), „Arpegii în ton major” şi „Trepte muzicale” (ambele au apărut în Editura Muzicală), ultima ei carte ‘’Dintr-un secol de viaţă’’– apărută în 1988 la Editura Eminescu, prefaţată şi îngrijită de criticul Valeriu Râpeanu – este asemenea unui testament care cuprinde crezul său artistic.
Cella Delavrancea fost primul artist român care a participat, printr-un concert de gală, la sărbătorirea propriului centenar, organizat în 1987 la Ateneul Român, în care a cântat impecabil alături de elevul şi prietenul ei Dan Grigore.
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=wbnRX4o3Tok[/youtube]
Surse: Dicţionarul scriitorilor români. Vol. II. Bucureşti, 1998, www.enciclopediaromâniei.ro, „In memoriam – Cella Delavrancea (1887-1991)”, Venera Dumitrescu-Staia (www.observatorul.com), Revista online de teatru www.yorick.ro, www.ilcaragiale.eu
Documentarea: Bianca Ioniţă
