La festivalul de muzică uṣoară de la Mamaia, din august 1987, locul I a fost ocupat de un tânăr de 19 ani cu un glas foarte cald: Cătălin Criṣan. Acest succes avea să-i deschidă absolventului Liceului de matematică ṣi fizică Mihai Viteazul poarta spre lumea artelor. A fost o minunată ṣansă pentru manifestarea, în timp, a preocupărilor sale de cântăreṭ, actor, prezentator la radio ṣi televiziune, autor de piese de teatru. Diversele sale talente native s-au hrănit dintr-o educaṭie „ca la carte”: lecturi, muzică clasică, sport. Într-un interviu acordat realizatorului Octavian Silvestru pentru Arhiva de istorie orală, artistul Cătălin Criṣan a povestit cu o mare plăcere pentru detaliu ṣi cu multă naturaleṭe etapele activităṭii sale de aproape 30 de ani.
Lumea a început să mă aplaude…
„M-am apropiat probabil de muzică datorită părinṭilor mei, de când eram în burtă la maică-mea, pentru că acasă părinṭii mei nu ascultau ṣi nu ascultă nici acum decât muzică clasică. Şi se spune că atunci când eṣti în burtică la mămica ta, probabil că acelui copil începe să-i placă muzica. […]
Ce ṣcoală de muzică aṭi urmat?
Am urmat [o ṣcoală care] era pe lângă Piaṭa Traian, ṭiu minte pe doamna Ungureanu, aṣa se numea profesoara de muzică, de pian. Doamna Ungureanu era o doamnă foarte drăguṭă ṣi nu foarte în vârstă, cu multă răbdare ṣi ṭin minte că făceam ṣi acasă, de trei ori pe săptămână, pentru că eram destul de puturos din punct de vedere tehnic, nu-mi plăcea să rept de o mie de ori aceleaṣi exerciṭii; la Bach aveam probleme mari ṣi două-trei ore pe zi, în fiecare zi, lucram. Şi uṣor-uṣor a început să-mi placă, pentru că au început concursurile în care am luat premii, lumea a început să mă aplaude ṣi am văzut că munca mea nu e în zadar ṣi, ca orice copil, gândiṭi-vă, din clasa I până practic în clasa a VIII-a am făcut. M-am bucurat foarte tare! Am avut la un moment dat chiar concerte la patru mâini, Chopin, cu profesoara de pian ṣi cu alte profesoare din ṭară care îṣi doreau să cânte cu mine ṣi eu cu dânsele ṣi teoretic ar fi trebuit să dau la Conservator, dar viaṭa nu e aṣa cum ṭi-o planifici. […]
Am terminat Liceul de matematică fizică Mihai Viteazul din Bucureṣti, în ’87 am terminat. Şi ca să pot să scap de practică, pentru că pe vremea aceea ne trimiteau […] la cules cartofi, zmeură, ce Dumnezeu mai culegeam pe acolo, deci ca să scap, să nu mă mai trimită, am început să cânt la chitară ṣi cu voce, să mă trimită la Cântarea României, să nu mă mai trimită la cules cartofi. Şi acolo am început să cânt, dar nu mi-am dorit să cânt, deci nu mi-am dorit în viaṭa mea să cânt vocal, nici nu se punea problema! Dar am luat acolo trei sau patru premii I pe ṭară ṣi am reprezentat liceul ṣi eram mândria liceului la un moment dat, dar, repert, nu cu gândul de a face din asta o meserie, sub nici o formă. […] Am făcut Şcoala Populară de Arte pentru că tot cântând pe la aceste faze pe ṭară, pe Bucureṣti pe ce Dumnezeu erau, mi-a zis cineva că ar trebui vocea să fie totuṣi antrenată într-un anumit fel, să existe totuṣi o doză de profesionalism în ceea ce fac. Şi m-am dus la clasa profesoarei Gloria Bordea ṣi a lui George Natsis. George Natsis pe vremea aceea era corepetitor la Şcoala Populară de Artă ṣi noi suntem prieteni deci de peste 30 de ani, cu marele pianist, orchestrator ṣi dirijor George Natsis ṣi îmi spunea că nu putea să mă sufere, că eu veneam ṣi lălăiam ṣi el e un tip mai modern, întotdeauna a fost un tip mai modern, aṣa, ṣi se plictisea de groază, zice: „Dar în ’87 când ai câṣtigat premiul I la Mamaia, n-am mai zis nimic!„ Glume… Deci aṣa am ajuns acolo. Şi prima oară când am cântat în viaṭa mea pe o scenă adevărată ṣi cu transmisiune în direct la televiziune a fost la Mamaia, în ’87.”
Nu credeam că mă aplaudă pe mine!
„Am ajuns la preselecṭia de la Teatrul Tănase, în 1987, unde… ṣtiu că eram vreo 400 ṣi ceva pe vreo 22 de locuri, ceva de genul ăsta. O nebunie! Şi am cântat o piesă a lui Dumitru Lupu, Nu ṣtiu cine eṣti, cântată de Dorobanṭu, aia mi s-a părut mie că se apropie mai mult de ce… Am cântat, nu ṣtiam pe absolut nimeni de acolo, nici măcar cum arată ṣi cei care arată cine sunt, erau de la ministrul Hegheduṣ până la cei mai mari compozitori ai acestei ṭări: Fugaru, Cristinoiu, Temistocle Popa, ce să zic, Marius Ţeicu, Aurel Manolache… tot ce înseamnă vestita floare.
Ei, ṣi a început tovarăṣul ministru – că era tovarăṣ pe vremea aia – Hegheduṣ să strige pe cei care au intrat. Şi a ajuns la penultimul ṣi eu i-am spus Mihaelei Runceanu cu care deja mă împrietenisem: „Ţi-am zis eu, măi, că n-am ce să caut aici?! Nu mă aleg ăṣtia pe mine, n-au treabă ăṣtia cu mine!„ Şi am fost strigat ultimul, ultimul de pe listă. Şi acolo am făcut eu prima gafă, că eram maestrul gafei – între timp m-am mai deṣteptat, zic eu – neṣtiind cine e domnul Hegheduṣ, dânsul mă întreabă: „Cine ai vrea să-ṭi compună cea de a doua melodie?„, pentru că pe vremea aceea, nu mai ṣtiu cum e acum, erai obligat să cânṭi… bine, numai în română, asta era clar, dar trebuia să cânṭi o piesă din repertoriul deja consacrat ṣi o piesă în primă audiṭie. Şi eu mă uit, neṣtiind că e ministru, zic: “Ştiṭi, eu aṣ vrea să-mi compună tot domnul care a compus melodia Nu ṣtiu cine eṣti, pentru că probabil e în zona asta […].„Şi dânsul, tovarăṣul ministru Hegheduṣ […] a zis: „Sunt atât de mulṭi compozitori în această sală, cei mai mari compozitori ai acestei ṭări. V-aṣ ruga, tovarăṣul Criṣan, să alegeṭi un alt compozitor, să n-aveṭi două melodii scrise de acelaṣi compozitor„. Şi zic: „Păi dumneavoastră mi-aṭi spus că pot să aleg. Păi, ori pot să aleg, ori nu pot să aleg!„ Şi-n momentul ăla, tovarăṣul ministru a zis: „Dom’le, dumneata nu ṣtii să vorbeṣti. Eṣti needucat. Ia ieṣi dumneata afară, că hotărâm noi cine îṭi va scrie piesa„. Şi m-a dat afară din sală. Restul, toṭi ṣi-au ales, numai eu, nebun pe-afară, pe holuri… […] Şi m-a sunat la un moment dat un domn, a zis: „Bună ziua, eu sunt Aurel Manolache„ – nu ṣtiam, spre ruṣinea mea, cine e Aurel Manolache! Zice: „Ţi-am scris o melodie, vin la Bucureṣti, ne vedem la un pian” – tot la Tănase ne-am văzut – să te apuci să înveṭi melodia.
Video: yotube
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=ETGchpt_Mxc[/youtube]
A venit, mi-a cântat Vorbeṣte marea la pian. Nu pot să spun că eram înnebunit, mi-a plăcut dar de ce să mint, să zic „Vai!…„, mai ales că acasă nici nu se punea problema să fac muzică uṣoară. Şi i-am zis: „Da, domnul Manolache, e frumoasă… o s-o cânt, dacă trebuie s-o cânt, cu plăcere„. Zice: „Să ṣtii că am fost poate singurul din tot juriul care a mizat pe tine, că ăstora nu le-a plăcut cum cânṭi, că au zis că eṣti moale ṣi că ai voce mult prea moale ṣi eu am mizat pe tine ṣi atunci eu am să dirijez orchestra„ – era directorul teatrului Fantasio din Constanṭa. Şi uite-aṣa s-a trezit Criṣan la mare! […]
Şi la Mamaia, când am ajuns la festival, în seara aceea, nu pot să spun că n-am avut emoṭii, dar eram cât de cât mai liniṣtit aṣa, adică simṭeam că n-am să mă fac de râs. Am cântat ṣi, a fost pentru prima oară [când] s-a bisat. Eu am crezut prima oară când lumea a tot aplaudat, am crezut că a mai intrat cineva în spatele meu, că nu credeam că mă aplaudă pe mine! Şi am luat atunci premiul I, la Mamaia.”
A fost o conjunctură favorabilă
„Mamaia, practic, mi-a schimbat toată viaṭa! Ar fi trebuit să dau ori la Conservator, ori la A.S.E., ori la Politehnică ṣi am dat până la urmă la Teatru.
De ce aṭi ales Teatrul?
A fost o conjunctură, zic eu, favorabilă… eram un tip foarte timid ṣi având în vedere că mergeam în turnee ṣi am mers în turnee cu cei mai mari interpreṭi de muzică uṣoară ṣi actori din această ṭară ṣi eram cel mai tânăr, bineînṭeles, dintre ei, am stat de foarte multe ori sau de fiecare dată am stat în anii aceia în culise. Mă aṣezam pe un scaun ṣi mă uitam la ei. Şi am învăṭat foarte-foarte-foarte mult, am furat meseria asta de la ei.
Şi v-a plăcut…
Şi mi-a plăcut foarte mult, da. Şi Dem Rădulescu, Dumnezeu să-l odihnească, a venit ṣi zice „Mă, de ce nu… că uite, tu vorbeṣti cu publicul ṣi… de ce nu vrei tu să…?„ […] Şi pe urmă Horaṭiu Mălăele cu care am devenit prieten foarte bun, mi-a zis ṣi el „Hai, încearcă…„. Şi l-am avut profesor pe domnul Florin Zamfirescu. Primii doi ani a fost Florian Pittiṣ ṣi pe urmă ne-a preluat clasa domnul Zamfirescu. Am terminat, mi-am dat licenṭa la institut, am luat-o ṣi iată că de un an de zile, mai mult de un an, din 2014 am avut curaj ṣi am scris ṣi-o piesă de teatru care se numeṣte Cabina actorilor, ea se joacă în ṭară cu mare-mare succes spre bucuria mea, dar cea mai mare bucurie a mea vizavi de această piesă de teatru este că doi oameni de la Teatrul Naṭional, doamna Olga Delia Mateescu cu domnul Filimon, Tudorel Filimon, au acceptat să joace acest text. Mai este ṣi o fată extrem-extrem de talentată care joacă în această piesă… Îmi pare rău că n-am mai continuat după ce am terminat facultatea! Chiar îmi pare rău, s-au dus mulṭi ani. Nu ṣtiu dacă sunt eu actorul lui peṣte, talentatul lumii, dar în crice caz e o lume atât de frumoasă! Mă rog, acuma joc, joc ṣi sunt gata să termin ṣi a doua piesă de teatru ṣi joc.”
Mă ascultau prin tiruri, prin maṣini, prin trenuri
„Aṭi avut la un moment dat legături ṣi cu Radioul.
Da, am avut mare-mare bucurie să prezint cinci ani de zile în direct sâmbăta noaptea, Doctor de inimă albastră se numea emisiunea, în direct, cu radioascultători care sunau, alegeau o temă ṣi se discuta despre tema aceea. Dar sunt bucuros că ṣi astăzi, vă dau cuvântul meu de onoare, mai sunt oameni care îmi spun că mă ascultau prin tiruri, prin maṣini, prin trenuri, prin aeroport ṣi aṣa mai departe. […]
Dintre toate emisiunile de radio sau de televiziune care v-a fost cea mai apropiată de suflet?
Nu poṭi să compari o emisiune de radio cu o emisiune de televiziune. Poate ca emisiune de televiziune mi-a plăcut cel mai mult ṣi am ṭinut foarte mult – cu toate că era o muncă titanică! – la, Cătălin duminical.
Iar la radio ṭin minte că era o emisiune în care tema era [despre] lucruri atipice, lucruri anormale care vi s-au întâmplat în viaṭă. Şi a sunat o doamnă – n-o să uit cât oi trăi! – dintr-o comună ṣi mi-a zis: „Domnul Criṣan, [odată,] era 11 seara, eu stau singură acasă, la ṭară, am o căsuṭă mică, o curticică mică ṣi a intrat un domn peste mine, a rupt uṣa, a intrat peste mine, a zis: <Stai jos acolo, pentru că eu sunt hoṭ, vreau să fur totul din casă, am tren la ora 12 jumate; dacă stai liniṣtită nu-ṭi fac nimic!>. Zice: „Mi-a luat televizorul, mi-a golit ṣifonierul…„ – dar în direct povestea femeia, foarte frumos, la radio ṣi zice – „a terminat repede de strâns ce-a… pentru că n-aveam foarte multe lucruri de furat de la mine din casă. S-a aṣezat pe canapea, zice: <Stai acolo, cuminte`>, i-a zis doamnei, <mai am o juma’ de oră până plec, ṭi-am spus, dacă stai cuminte nu-ṭi fac nimic!>„ Şi au început să stea de vorbă. Şi omul a pierdut ṣi trenul ṣi erau căsătoriṭi de 32 de ani, n-a mai plecat ăla, i-a pus televizorul înapoi, hainele, tot ce-i furase ṣi au rămas împreună ṣi s-au căsătorit pe urmă. Pe asta n-o s-o uit niciodată! […]
Ceea ce mi-am dorit eu… dar ṣtiṭi cum e, ca la loto, ca să câṣtigi la loto trebuie să ṣi joci. Ei, mi-aṣ dori, de exemplu, să reprezint odată ṭara la Eurovision ṣi să aduc Eurovisionul în România, asta mi-aṣ dori, dar trebuie să ṣi particip, că n-am participat până acum. E adevărat că am fost în câteva jurii la Eurovision. Dar am zis că am să particip, poate chiar cu Daria, cu fata mea cea mare. […] Ce mi-aṣ mai dori, mi-aṣ mai dori un turneu prin ṭară, live, cu orchestră, am orchestră, am repetat cu ei. Sunt puṭini organizatori interesaṭi, din păcate, ne consideră probabil demodaṭi, eu ṣtiu cum Dumnezeu ne consideră?! Este mai greu… Ce mi-aṣ mai dori, să am inspiraṭie să mai pot compune muzică, să mai pot scrie piese de teatru, să joc, să joc în ele; să am grijă de cei trei copii, să-i pun pe picioare ṣi să îi ajut ṣi să dea Dumnezeu să prind ṣi nepoṭi ca să am ocupaṭie, ca să n-am timp liber… Să ṣtiṭi că niciodată nu mi-am dorit lucruri ieṣite din comun, nu mi-am dorit nici elicoptere, nici palate, nici maṣini de lux, nu! Am fost crescut ca un copil normal…”
