Activitatea sa prodigioasă pe front face din Ioan Di Cesare unul dintre cei mai buni piloţi români de vânătoare din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Generalul aviator s-a stins din viaţă la 10 august 2012, cu două zile înainte de a împlini vârsta de 96 de ani.
Era ultimul supravieţuitor al celebrului Grup 7 Vânătoare, care a reuşit să iasă din încercuirea de la Stalingrad. Cavaler al Ordinelor: Mihai Viteazul, Virtutea Aeronautică, Coroana României şi al ordinului german „Crucea de Fier” clasa I, erou cu peste 500 misiuni de luptă şi un as cu 19 victorii aeriene, a participat la campaniile militare de la Stalingrad, Dnipropetrovsk şi Mariupol, unde a luptat alături de aviaţia germană împotriva aviaţiei militare a URSS. Până la 23 august 1944 a participat la apărarea regiunii petrolifere Ploieşti, împotriva acţiunilor aviaţiei de bombardament americane şi, după 23 august 1944, a luptat împotriva Germaniei până la sfârşitul războiului.
Familia pilotului era de origine italiană, numele de familie original fiind Di Cesare, însă întotdeauna a fost ortografiat Dicezare. Se naşte la Bucureşti în 1916. Primele cursuri de zbor le urmează la Aeroclubul IAR Braşov, unde obţine ‘Brevetul de aptitudini de pilot de turism gradul I’ în 1936, urmat la scurt timp de brevetul internaţional gradul II.
La 1 iunie 1937 păcăleşte moartea pentru prima dată: suferă un grav accident aviatic la Braşov, în urma căruia Fleet-ul pe care îl pilota împreună cu Ion Voivozeanu se prăbuşeşte de la mică înălţime, acesta din urmă pierzându-şi viaţa.
Urmează Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie de la Cotroceni, absolvită în 1939, şi este repartizat la Flotila I Vânătoare de la Pipera. Se alătură legendarului Grup 7 Vânătoare, unde activează până în 1944. După o scurtă trecere pe Heinkel 112, pilotează numai Messerschmitt-uri, considerate cele mai bune avioane de vânătoare ale momentului.
În 1943 a făcut parte, împreună cu alţi câţiva piloţi de elită, din celebra Flotilă Udett, care executa cele mai grele şi mai riscante misiuni pe frontul de est. De asemenea, în 1944 a luptat, în calitate de comandant de escadrilă împotriva aviaţiei americane de bombardament.
La sfârşitul războiului, Di Cesare avea un palmares impresionant: 14 victorii aeriene sigure şi trei probabile (la care se adaugă numeroase victorii la sol), Ordinul Mihai Viteazul, Virtutea Aeronautică în grad de cavaler, Crucea de Fier clasa I cu frunze de stejar de aur şi Frontflug Spange in Gold.
În 1948 este arestat politic, încarcerat la închisorile Malmaison (Bucureşti) şi Piteşti, dar este graţiat din lipsă de probe. Obligat de împrejurări să renunţe la uniforma militară sub care îşi riscase viaţa de nenumărate ori pe front, Di Cesare a fost încadrat ca şef de atelier la Întreprinderea Electromontaj din Bucureşti, apoi ca maistru instructor la Grupul Şcolar Industrial ‘Iosif Rângheţ’ pentru ca, din 1964 să fie mecanic şef la şantierul Trustului 1 Construcţii din Bucureşti.
***
Arhiva radioului păstrează un document sonor înregistrat în 2008, transcris de Agenţia de Presă Rador, în care generalul a lăsat publicului o mărturie valoroasă a activităţii sale de pe front. Din această înregistrare realizată de Octavian Silivestru pentru arhiva de istorie orală a Radio România, am ales acele amintiri care descriu dimensiunea umană a acelor momente din timpul războiului:
„La Stalingrad aveam bordeie în pământ, unde aveam şi comandamentul şi popota. Fiecare escadrilă avea câte un bordei în care aveam paturi de campanie şi improvizasem nişte sobe din cărămidă – aveam cărbuni destui. Seara aveam lumina de la un generator care era într-un automobil şi era un bec în fiecare dormitor, în fiecare bordei şi mai povesteam şi ne odihneam, se mai juca poker, table… radio aveam din ăla cu baterii. Eu, de exemplu, aveam un Brown care prindea Londra, şi ascultam Londra. Ne interesa tot ce se petrecea pe tot frontul european. Acest aparat Brown prindea foarte bine şi l-am purtat tot timpul cu noi.”
„Mâncare am avut bună, că eram întotdeauna aprovizionaţi cu mâncare de la nemţi. Aveam bucătarii noştri, dar materia de bază pentru bucătari era de la nemţi. Primeam zilnic pachete de ţigări, ciocolată. Exista nişte ciocolată în cutii rotunde, cam 10 cm diametru, 2 cm grosime, în care erau două felii de ciocolată bună, nici dulce nici amară. Şi ne mai dădeau şi alte fleacuri câteodată, cutii cu fructe, cu ce puteau să ne trimită ei. Această normă o primeau atât ofiţerii cât şi subofiţerii. Subofiţerii piloţi erau foarte buni. Subofiţerii erau dezavantajaţi la prima de zbor. Noi, ofiţerii, aveam primă de zbor 7000 lei pe lună şi ei aveau 5000 de lei. Deci, asta era singura deosebire în afară de soldă. Solda era diferită, pe grad şi contigent.”
„Fiecare escadrilă avea medicul ei şi un infirmier şi maşina de salvare, asta avea fiecare escadrilă.. Când era caz excepţional, te trimitea cu un avion în ţară sau într-un oraş unde era un spital mai înstărit şi îţi rezolvai problemele. Primeam corespondenţa din ţară, de la familie, primeam ziare, nu eram izolaţi.”
„La un moment dat, noi aveam nişte lăzi de campanie, fiecare avea numele scris acolo şi-aveam lucruri în ele…. aveam şi mâncare şi îmbrăcăminte şi lucruri din astea. Ei bine, soldaţii noştri au fost aşa de corecţi şi aşa de mult ţineau la ofiţeri şi la piloţii unităţii respective, cel care se ocupa cu Escadrila 58 Vânătoare a venit cu lada mea de campanie în care aveam şi mănuşile…. nu lipsea nimica! Aşa de corecţi au fost aceşti soldaţi români faţă de comandanţii lor, de piloţii lor.”
Documentarea: Bianca Ioniţă
