În poala Munṭilor Rodnei, în mijlocul unui peisaj de o frumuseṭe tulburătoare, oamenii ṣi-au găsit culcuṣ încă din vechime. Primul a fost Borṣ, o localitate atestată în secolul al XIV-lea ce aparṭinea Bogdăneṣtilor, dată apoi Drăgoṣeṣtilor de Ludovic I al Ungariei, la sfârṣitul aceluiaṣi secol. Numele Borṣei a apărut din nou în înscrisuri în 1450, ca proprietate a unor boieri locali, unul dintre ei fiu al lui Hotiko din Viṣeu. Se mai ṣtie că în 1717 tătarii invadatori au fost alungaṭi de borṣeni în locul numit Preluca Tătarilor. 50 de ani mai târziu, Borṣa era comună ṣi parohie, iar 200 de ani mai târziu, o comună cu case puṭine, răsfirate pe aproape 60 km. Oraṣul de azi a fost înfiinṭat în 1968, iar Borṣa Băi a devenit un cartier al său. Acum mai există la 10 km Borṣa Complex, o staṭiune turistică din care pornesc trasee montane spre Munṭii Rodnei, Maramureṣului, Pietrosul Mare, Piatra Rea, o pârtie de schi ṣi o linie de telescaun. Dar cel mai spectaculos punct este Cascada Cailor a cărei cădere, de aproape 100 de metri, îi aduce faima de cea mai înaltă cascadă din ṭară. Cu excepṭia stăpânirii horthyste de patru ani (1940-1944), a trecerii trupelor sovietice înspre frontul vestic (1944), a unei secete groaznice (1947), istoria acestor locuri în a doua jumătate a secolului XX este destul de liniṣtită. Oamenii îṣi vedeau de vitele, de meṣteṣugurile ṣi de gospodăriile lor, ṣtiau să petreacă zile în ṣir, dar ṣi să muncească din greu pentru hrana zilnică. Ion ṣi Ileana Timiṣ, doi oameni născuṭi ṣi crescuṭi pe aceste locuri cu 84 ṣi respectiv 74 de ani în urmă, au descris cu un farmec deosebit întâmplări din viaṭa lor ṣi a borṣenilor. Fragmentul audio redă cu o savoare extraordinară atmosfera sărbătorilor borṣene.
Când eṣti tânăr, „du-te cu văcuṭa„, când eṣti bătrân, „du-te cu văcuṭa„…
„În ’38 ṣi ’37 stam pe valea asta, la Cascada Cailor, cum zicem noi, sus, la complex. Stam cu vitele, mă mâna părinṭii ṣi luam de pe la vecini ṣi venea vecinii ṣi mai ajuta, no, la gospodărie. Stam cu vitele pe-acolo. Eram copil micuṭ, îmi punea de mâncare dimineaṭa ṣi până sara; sara le adunam, ca să le mulgă, văcuṭele, să ducă laptele la copii, în gospodărie. […] Aici erau numai câteva case […], nu era atâtea câte sunt acuma. Dacă ai văzut tu o maṣină de-asta, la o săptămână dacă trecea pe aicea, dacă trecea! Erau copii care ieṣeau pe dealuri, după dealurile astea. Când vedea una de-asta ṣi vedea că nu-s cai la ea, fugea mâncând pământul ṣi spunea la părinṭii lor: „Oi, ce-am văzut! Merea pe drum [ceva], fără oameni, fără nimc!„ Aceea era: la o săptămână dacă vedeai o maṣină!
Asta pe vremea lui Ceauṣescu…
Înainte! Era prin ’36-’37-’38 era. Pe timpul lui Ceauṣescu o fost multe!
Şi numai dumneavoastră mergeaṭi cu vitele?
No, cei mai mari rămânea în gospodărie, rămânea acasă, trei surori am avut ṣi eu am fost al patrulea. Eu am fost băiat, ‘cele au fost fete ṣi ‘cele rămânea în gospodărie. Pe mine mă trimitea, că când eṣti tânăr, „du-te cu văcuṭa„, când eṣti bătrân, „du-te cu văcuṭa„!… Se învârte roata… Meream la Cascada Cailor, pe-acolo, sus, meream ca copii. Păi era pădurea numai de doi ani… era pădurea mică, vedeai la distanṭă, vedeai la 2-3 km, da’ acum e pădure!
Dar spuneṭi-mi, de ce îi spune Cascada Cailor?
Aṣa era denumirea de pe timpuri. Cură apă de pe stâncile ‘celea ṣi venea…[…] Pe timpuri acolo se creṣtea caii, pe timpuri, ṣtie Dumnezeu câte sute de ani o fost înainte, era cai acolo. Se spunea, no, Cascada Cailor că era cai acolo!
Şi acuma te întreabă, maṣinile trec pe drum: „Doamnă, unde e Cascada Cailor?„ „Uite colo, mai e un kilometru, că sunteam aproape. Ţineṭi numai în dreapta, în dreapta ṣi la Cascada Cailor…„ Da, tăt întreabă…
Pe timpuri, doamnă, aici era o minune, nu era drumurile astea! Drumul ăsta naṭional nu o fost făcut. Aicea era deal; de la deal, aicea, e drumul. Era drum de picioare, nu era de maṣini. […] La Geamănu era târg, nu era păduri atuncea, nu era, pe timpurile ‘cele… nu găseai o nuia să dai într-o vită, să o mâi acolo, pe timpuri, ṣtie Dumnezeu câte sute de ani sunt!
Asta vă povesteau părinṭii?
Părinṭii povestea, de moṣi, de strămoṣi, iar, cum le-o povestit moṣii, după aceea altul, iar, cum i-o povestit, de pe timpuri.
Adică pădurile astea sunt plantate mai târziu…
Plantate încoace… Pe atunci, pe timpurile ‘cele era numai aṣa, vedeai cu ochii!…”
Ne puneam toṭi pe cociui
„Şi-apoi ne duceam sara, după ce cătam de vite, tot, la grajd ziceam: „Mamă, mă laṣi să mă duc pe drum oleacă?„ „D-apăi du-te, Ilenucă„, zice, „ṣi mai joacă-te, mai…„ Ne puneam toṭi pe cociui aici… ṣi-apăi ne încărcam tăṭi ṣi unu-doi, înapoi împingeam. Şi-apoi meream pe drum, câte un daram meream, mi-era drag, vai!…Veneam acasă, după ce tata era mai dus cu caii, aṣa, pe unde-cum, cum ṭi-am spus, să ne înveṭe mama a juca, cum să jucăm. Zice: „Măi, cocoane, vă învăṭaṭi fain a juca! În tinereṭele voastre să ṣtiṭi să vă distraṭi…„, că mămuca, Dumnezeu s-o ierte, era o femeie distractivă ṣi-i plăcea ei jocul ṣi tot. „Jucaṭi fain!„ No, noi ne duceam, ne strângeam trei-patru, băieṭii acasă, cu Călina a Uncheṣului, cu toate… „No, hai să vă învăṭ a juca!„Mămuca se punea: “„No, hai să jucaṭi! Apăi tu nu ṣtii aṣa fain juca„, zicea către cela ori ceva… „no, mergi ṣi joacă!… Aṣa, te-nvârṭi, e fain… joacă fain, că în viaṭa voastră, în tinereṭe tre’ să joci„[…]. M-am distrat, ne duceam la clăci, la ṣezători ne duceam. Apăi în ṣezători cum era, domnucă?! Erau feciori, noi meream cu caii, cu cânepă, cu jelcă, ṣi torceam. Apăi, venea feciorii ṣi ne lua fusele. Noi acolo lucram, apăi torceam, ne ṣi distram!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2015]
