După bombardamentele asupra Bucureştiului de la 4 aprilie 1944 a devenit imperios necesară evacuarea Societăṭii de Radiodifuziune din Str. General Berthelot în zone mai puṭin periculoase. De altfel, problema dispersării componentelor SRR devenise o preocupare permanentă încă din şedinţa Consiliului de Administraţie din 29 iunie 1940. S-au alocat bani, s-au căutat vile în ţară. Evacuarea propriu-zisă a început la 23 aprilie 1944 din Gara de Est. Trenul, condus de directorul G. Banu, avea 621 persoane. La Timiş, în vilele Tamina, Cernat, Loebel au fost trimise studiourile, Consiliul de Administraţie, Direcţia generală, Direcţia administrativă; la Hălchiu, în localuri de şcoli, Direcţia comercială; la Rotbav contabilitatea şi postul Radio Moldova; la Feldioara Direcţia tehnică; la Bod Orchestra Radio şi Direcţia programelor. Dirijorul ṣi compozitorul Emanuel Elenescu, intervievat în 1994 de Octavian Silivestru, a povestit în maniera sa nonconformistă întâmplările tragi-comice ale refugiului de la Bod.
„Erau câte două-trei alarme pe zi. Din acest motiv mareşalul Antonescu a dat ordin de dispersare, toate instituţiile s-au dispersat în diferite localităţi, care nu erau expuse aşa de mult la bombardament. Pe noi ne-au dispersat în satul Bod, care era un sat de saşi – erau şi puţini români pe acolo – şi care era la o distanţă de 2 km de staţia de radio Bod. Drumul de la Bucureşti la Bod…. asta a fost formidabil! Am mers cu trenul. Până la Bod am facut două zile. Ni se umflaseră picioarele, pentru că n-am fost cu sleeping car – cu vagon de dormit. Am mers cu clasa a II-a, care atunci era cum este acuma a I-a. Cum am mers?! Bucureşti, Piteşti… nu puteam trece prin Ploieşti pentru că erau alarme la fiecare 4 ore. Aviaţia americană era stăpână pe spaţiul aerian şi la noi şi în Germania şi în Iugoslavia şi în Italia. Şi am mers pe ruta Bucureşti – Piteşti – Piatra Olt – Braşov – Bod. Când am ajuns la Piteşti – nu ţin minte exact ce dată era: pe la 20 aprilie sau cam aşa ceva…, că ei bombardau numai când era vreme frumoasă, că eu făceam glume cu colegii: „Dragă, ei vin numai când e soare, ca să nu-i plouă„. Mergeam cu trenul şi aud – chiar mergând cu trenul – mă deranja un alt zgomot. Şi am avut dreptate: trenul s-a oprit lângă o staţie, care se chema Pârvu, dincolo de Piteşti. Soare, frumos… Trenul s-a oprit în mijlocul câmpului, nu era nici un copac şi deasupra noi am văzut cam 150 de avioane Liberator care străluceau ca agintul în soare şi care erau la o înălţime de 7 – 8 000 m, ca să nu-i ajungă antiaeriana. Şi au trecut pe lângă noi.
Noi, orchestra şi toţi funcţionarii de la radio, am fugit la o distanţă de vreo 200 m şi am aşteptat să treacă. În 5 minute se auzeau deja zgomotele – bombardau Ploieştiul şi Bucureştiul! Unii dintre noi s-au reîntors la tren, că el nu a plecat, trenul a stat pe loc. Eu şi cu câţiva mai prudenţi eram socotiţi fricoşi. Dar aicea nu merge să fii fricos sau ne-fricos! Aicea trebuie să fii prudent. Am rămas pe câmp. Când [avionele] s-au întors, s-au întors la înălţimea de 200 m, ca să nu-i ajungă antiaeriana care la noi era mută. Că toate tunurile erau ocupate în U.R.S.S. şi singura antiaeriană puternică era cea germană, care era la Ploieşti. Aveau interes să apere Ploieştiul.
[Avioanele americane] au trecut pe deasupra noastră şi aruncau butoaie goale de benzină, rezervoare suplimentare de benzină… şi aruncau butoaie de benzină goale, care erau de o înălţime de 2 m şi alea făceau un zgomot infernal când erau aruncate. Şi cădeau prin iarbă cămaşi de cartuşe care făceau zgomote. Şi eu stăteam cu faţa în sus, ca să văd – că mi-era frică, altfel. Alţii stăteau cu faţa în jos. Toţi eram culcaţi. Aveam necaz pe cucoanele care erau cu noi, care şi-au aşezat toate puloverele pe iarbă – care erau roşii, albastre, verzi – parcă expres ca să ne vadă ei bine! Dar ei nu ne-au făcut nimic. Ei s-au întors şi aruncau ceea ce nu mai aveau nevoie. S-au dat pe deasupra noastră lupte aeriene şi, din alea 150-200 de avioane câte erau, s-au doborât 4 care se învârteau pe deasupra noastră, aşa cum vezi la cinema, lăsând fum. Şi ne gândeam: numai aici să nu cadă! Toate au căzut într-o pădure. Am văzut cu ochii noştri lupte aeriene. Numai cinci – şase avioane româneşti – I.A.R. – care erau pe lângă fortăreţele astea zburătoare… Ei trăgeau cu mitraliera, parcă trăgeau în vânt! Dintre ai noştri n-au doborât pe nici unul. Şi au
trecut peste noi şi am tras o frică formidabilă!… Pe urmă am mai făcut 24 de ore până am ajuns la Bod. Acolo, am făcut un studio şi am început emisiunile. Studioul l-am făcut în cârciuma unui sas, pe care-l chema Schuster. Am îmbrăcat cu rogojini pereţii salonului mare, unde se făceau chefuri. Şi acolo am făcut studioul de orchestră. Şi făceam emisiuni în direct, câte două pe zi. Treaba mergea înainte. Orchestra era cam din 60 de persoane, eu nu eram dirijor pe vremea aceea, nu eram dirijor numit, mă puneau numai să dirijez din când în când. Dirijori la Bod… a stat numai Rogalski. Alfred Alessandrescu – stătea la Sinaia. Constantin Bobescu – la Sinaia. Era mai ferit şi făceau naveta Sinaia – Bod. Personalul tehnic era chiar la postul Bod care era la 2 km de noi. Erau destul de mulţi, nu mai ţin minte decât pe unul, Vasilache, pe care-l cunoşteam foarte bine. Director era inginerul Georgescu. Acolo, la Bod, cât am stat am făcut şi spectacole de teatru cu băieţii din orchestră, cu Georgel Manoliu, care a fost decanul Conservatorului. Era şi poetul Horia Furtună care stătea cu noi… Când auzeam în germană „Achtung! Achtung!„ – adică primele valuri de avioane [care se îndreaptau spre Braşov] … atuncea noi întrerupeam emisiunea şi plecam pe câmpie, acolo, lângă satul Bod. Noi, orchestra şi funcţionarii, ne duceam la Postul de radio Bod, să facem baie. Şi odată ne-a prins alarma când făceam baie, la duşuri. Şi am luat-o toţi în cămaşă şi-n chiloţi prin arătură şi fugeam desculţi, cu ghetele în mână şi eu nu simţeam că acolo sunt spini sau că sunt cuie. Fugeam prin arătură, ca să fugim de la staţie, că ne era teamă că ne bombardează americanii. Şi făceam toate emisiunile, până într-o zi – eu acolo eram şi în Orchestră – şi dirijam Simfonia patetică de Ceaikovski, chit că eram în război cu ruşii. Şi la un moment dat aud un zgomot de timpan. Mă uit la timpan şi timpanistul se uită la mine. Şi am oprit emisiunea. Ce era?! Avioanele americane erau deasupra Bodului, la o înălţime foarte mică, chiar deasupra satului Bod. Şi se pregăteau să bombardeze Braşovul, când au bombardat Tâmpa.
Asta a fost o greşeală sau un fel de glumă sinistră a unui inginer de sunet care nu ne-a anunţat că deja s-a dat alarma. Şi atunci am fugit toţi pe câmpie, dar nu s-a bombardat satul Bod. Ei veneau cu un program fix: au bombardat Braşovul. Mai ales Fabrica de Avioane. Acolo am lucrat tot timpul… şi pot să spun că eram ca în vacanţă acolo… Nu duceam lipsă de alimente pentru că Antonescu le dădea mâncare germanilor, dar le dădea cu porţia, ca să aibă şi populaţia. Singurul lucru [restrictiv] pe care l-a făcut Antonescu: nu dădea voie ca pâinea să se mănânce proaspătă, că o pâine proaspătă o mănânci imediat, pe când aia mai veche – două zile – durează dublu. Noi am înfiinţat o cantină, ca să nu mâncăm mereu la cârciumă şi făceam de serviciu fiecare, ca să servim pe colegi. Şi a făcut şi Horia Furtună de serviciu acolo, la cantină… Era o viaţă foarte plăcută, cu toate că era război.”
