ANTON DUMITRESCU, ofiţer în cadrul Batalionulul de gardă de la Palatul Regal
[R 202/Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/Interviu realizat de Muzeul de Artă şi Istorie al Municipiului Bucureşti, 28.03.1974]
AUDIO
” La 23 august, după 10:00, mă cheamă Regele la telefon: „Din acest moment nu mai părăseşti `Casa nouă`. Ţii legătura telefonică numai cu căpitanul Teodorescu, comandantul Companiei. Domnilor de la Batalion, oricine întreabă de tine, să li se spună că nu se ştie unde eşti, inclusiv comandantul, colonelul Şerban Niculescu…” Al doilea, „…echipa pe care ţi-ai ales-o să fie gata pentru instalare, începând de la ora 13:00”. Al treilea: „…la ora 13:00 să intre în dispozitiv de alarmă !”
Echipa de arestare a fost aleasă din timp, supusă aprobării Regelui şi generalului Sănătescu.
S-a compus din: plutonierul Bâlă Dumitru, plutonierul Rusu Dumitru şi sergentul major Dinu Cojocaru. Această echipă a fost instalată de mine în refugiul scării de serviciu, la uşa sufrageriei, iar comandantul Companiei, căpitanul Teodorescu, la ora 13:00 a intrat în dispozitiv. Iar când am dat ordin de intrare în dispozitiv, i-am comunicat de aşa manieră ca să nu înţeleagă că este o alarmă obişnuită, adică să nu creadă că este un exerciţiu, lucru pe care l-a înţeles din plin.
Tot la ora aceasta s-a aflat la biroul de la intrarea din faţă, în „Casa nouă”, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ion Stârcea de Moczony, Mircea Ionniţiu, colonelul adjutant Ionescu Emilian şi general în rezervă Aldea, iar în sufragerie generalul Sănătescu cu Regele Mihai.
La ora 15:15 s-a anunţat sosirea lui Mihai Antonescu. Colonelul Ionescu Emilian a mers şi l-a condus de la maşină, în sufragerie, până la Rege.
La ora 16:15 a sosit Ion Antonescu; tot colonelul Ionescu Emilian l-a însoţit de la maşină până la sufrageria unde se afla Sănătescu, Regele şi Mihai Antonescu, după care, Ionescu Emilian a trecut în biroul unde erau cei sus amintiţi.
În locul unde mă aflam, în refugiul scării de serviciu, la ora 16:30 a intrat colonelul Dămăceanu; chemat telefonic de Rege. A sosit cu maşina palatului pe uşa de la biserică şi a intrat în casă pe scara de serviciu, îmbrăcat civil, în haine maro cu dungi. Urcând scările în locul unde eram eu, a făcut semn către sufragerie că sunt acolo. Dânsul a continuat pe coridor până la birou, unde s-au aflat cei amintiţi.
Mircea Ionniţiu, cum a sosit Dămăceanu, s-a dus la Rege, i-a făcut un semn să iasă. Regele a vorbit cu Dămăceanu, la care Dămăceanu a răspuns: „Suntem gata, numai că recruţii au două şedinţe de tragere.” După ce a comunicat cu Regele, Dămăceanu a plecat pe uşa din faţă, n-a mai dat pe la noi. Regele a revenit şi n-a trecut decât maximum un minut-două când Ionniţiu, din locul unde era, mi-a făcut mie semn să intru în sufragerie.
Am intrat în sufragerie însoţiţi de cei trei subofiţeri. M-am prezentat regelui cu formula: „Să trăiţi, Majestate!” După care m-am întors către cei doi Antoneşti şi m-am adresat: „Domnule mareşal, din înalt ordin, sunteţi arestaţi!” Mă întorc către subofiţeri şi ordon: „Executarea!” Subofiţerii din spatele meu i-a încadrat pe cei doi… Acum regele părăseşte sufrageria şi se duce la biroul din fund, unde erau cei amintiţi.
Cei doi Antonescu, surprinşi de această situaţie, au început să adreseze lui Sănătescu cuvinte destul de grele, bineînţeles, pentru noi nu mai vorbesc! Sănătescu nu le-a răspuns nimic…
În timpul ăsta, Antonescu a făcut un gest – să-şi bage mâna în buzunar. Plutonierul Rusu i-a imobolizat braţul. În timpul acesta Sănătescu i-a făcut semn cu degetul, adică să nu fie bătaie, la care Rusu a înţeles să lase braţul liber.
A ieşit Sănătescu. Am rămas eu cu cei arestaţi, am mers pe coridor – eu în urmă, ei încadraţi de cei doi subofiţeri – să-i conduc la cele două seifuri aranjate de rege cu Ioaniţiu din timp. Cheile seifurilor le dăduseră lui Bâlă, ca să înveţe cum se închid, cum se deschid… şi pe parcursul drumului, din locul arestării până pe coridor, ei mergeau cu paşi destul de mărunţi, şi insultele nu încetau.
În timp ce parcurgeam acest coridor, fără să facem vreun act de violenţă, regele cu cei din birou au scos capul afară să-i vadă. Atunci Antonescu li s-a adresat: „Nenorociţilor, până mâine veţi fi spânzuraţi cu toţii! Va veni Clodius cu noi forţe şi va restabili situaţia.”
Noi ne-am continuat drumul cu ei până la seifuri. I-am închis în seif, apoi eu n-am mai stat, am coborât. Am venit la Sănătescu ca să continui celelalte arestări. A rămas la seifuri plutonierul Rusu şi Dinu Cojocaru. Bâlă a venit şi el jos şi s-a pus la dispoziţia regelui.
Între timp, eu am dat telefon la Companie să se dea jos tablourile lui Antonescu şi să comunice şi la Sinaia. „Să se dea jos imediat tablourile lui Antonescu!”, în toate birourile… Apoi am dat ordin căpitanului Teodorescu să aresteze escortele. Escortele, când i-a adus pe cei doi Antoneşti, n-au rămas în curtea palatului. Erau în faţa bibliotecii, la statuia lui Carol I. Ori, Teodorescu şi colonelul Ionescu Emilian a băgat trupa în dispozitiv. Nu se vedea nimic! Pe Calea Victoriei toată lumea se plimba, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Dă ordin gardianului – că era un gardian la porţile mari – „Deschide poarta să intre escortele!” A deschis poarta, escortele în ordine, cele ale lui Antonescu ăl mare, pe urmă Antonescu ăl mic. După ce au intrat, tot Teodorescu a dat ordin să se închidă porţile. După ce s-au închis porţile, Teodorescu, cu voce hotărâtă, a spus: „Atenţiune! De la comandantul escortei, până la ultimul agent, cu muniţia şi cu armamentul, coborâţi din maşini şi le depuneţi lângă zidul palatului, în caz contrar veţi suferi rigorile…” Fără nici un fel de opoziţie au coborât cu armamentul şi muniţia şi le-a depus la zidul palatului, apoi, sub comanda lui Teodorescu, ei au intrat unul câte unul la subsol şi [au fost] închişi în sala de mese a Batalionului.
După ce s-a întâmplat această chestiune, şoferul Nae Cizmaru, ajutat de şoferul Boancă Alexandru şi de şoferul Grecu, au luat fiecare o maşină în parte şi a băgat-o în garajul regal. Deci toată chestiunea s-a terminat. La ora 5:30 totul era terminat cu arestarea şi cu escorta.
În timpul ăsta, Sănătescu chemase pe generalul Constantin-Piki Vasiliu, inspector general al Jandarmeriei, căruia Sănătescu i-a spus: „Măi – erau prieteni – n-am ce să-ţi fac, eşti arestat!” Eu am chemat pe căpitanul Teodorescu să-l însoţească la Cazinoul ofiţerilor, că acolo i-am dus.
Îl aşteptam acum pe Pantazi, dar Pantazi când a venit, n-a mai intrat la Sănătescu. Sănătescu îmi spusese: „îl arestezi tu…”. M-am dus la Pantazi şi i-am spus: „Domnule general, din înalt ordin, sunteţi arestat!”
S-a uitat lung la mine: „Da?”
În timp ce îl conduceam către Cazinoul ofiţerilor, mi-a spus: „Dragă Anton, am actul de naştere al lui Ionel, al fiului meu, te rog să-l trimiţi soţiei mele!” Actul de naştere al băiatului lui l-am luat, l-am dat căpitanului Teodorescu ca să-l înmâneze doamnei Pantazi. Pe Pantazi l-am dus în Cazinoul ofiţerilor.
A urmat Mircea Elefterescu. Ăsta venise cu o întreagă hărmălaie de câini după el. Teodorescu i-a spus: „Domnule colonel, n-aveţi voie să intraţi cu câinii în palat. Lăsaţi câinii cu cine aveţi aici şi veniţi dumneavoastră!” Şi, într-adevăr, a venit, şi cum a ajuns în faţa casei i-am spus: „Domnule colonel, din înalt ordin sunteţi arestat!” Începe să vocifereze…
După fiecare copac era câte un ostaş. L-au încadrat. N-a mai avut ce să facă. L-am dus şi pe el la Cazinoul ofiţerilor.
Între timp au sosit Popescu Dumitru, „Codiţă”, ministru de interne şi Constantinescu, Ministrul Comunicaţiilor…
La Cazino le-am servit apă minerală, că era foarte cald. Am întrebat: „Cine vrea să mănânce?”… N-am fost brutali.
După chestiunea aceasta, a trebuit să trimitem [trupe] la Radiodifuziune. Am trimis pe locotenentul Păpuşoi cu o grupă de luptă, ca să aducă aparatele şi specialistul pentru a imprima Proclamaţia Regală. Locotenentul Păpuşoi a venit cu tehnicianul respectiv de la Radiodifuziune şi a imprimat Proclamaţia. Şi după terminarea imprimării, tot Păpuşoi a condus pe tehnician cu Proclamaţia imprimată şi am dat ordin să stea până când o difuzează, timp de o oră. În caz că se opune, el n-are decât să folosească arma. Ăsta era consemnul. (…)
S-a citit Proclamaţia. După Proclamaţie, la un sfert de oră, apare o maşină de război însoţită de alte maşini de război. Căpitanul Teodorescu le observă şi mă face atent că vin nişte maşini de război germane. Zic: „Nu-i nimica. Urmărţi-le!” Au oprit la intrarea în palat, în aripa Creţulescu. Cine era?! Ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger. Îi spune lui Teodorescu că vrea să meargă la Rege, Teodorescu mă anunţă pe mine, eu mă duc la Sănătescu, Sănătescu la Rege, care zice: „Conduceţi-l la mine.”
Eu l-am însoţit până la rege. Acolo era Sănătescu, era Buzeşti şi Stârcea. Regele i-a spus foarte scurt: „Cred că aţi auzit cele ce am spus în Proclamaţie. Am luat această măsură în interesul ţării mele. Totuşi, înţeleg să fiu cavaler, să daţi dispoziţii trupelor germane să se retragă în ordine. În caz contrar, vor suferi rigorile războiului.”
După ce a plecat Killinger, la o jumătate de oră a sosit generalul Gerstenberg. A dat de Teodorescu la poartă. Teodorescu mă cheamă pe mine, eu m-am dus la Sănătescu, Sănătescu a vorbit cu Regele. Regele a spus: „Nu! Nu-i mai primesc eu! Dacă ştii ce i-am spus lui Killinger, îi primeşti dumneata!” Sănătescu a explicat cele ce i-a spus regele lui Killinger. A plecat…
La un moment dat, mă cheamă Regele şi îmi spune: „Trebuie să plecăm la Dobriţa!”
Locurile de adăpost în caz de reuşită au fost studiate din vreme. A fost întâi la Râul Sadului, lângă Sibiu, după aceea a fost Dobriţa, în categoria a doua.
Regele a spus: „Din acest moment nu mai iei legătura nici cu ai tăi!”
Soţia am lăsat-o în casă, am plecat [la Dobriţa] numai cu ce a fost pe mine…
G.M., subofiţer de jandarmi care a făcut parte din escorta mareşalului Antonescu; conform contractului de confidenţialitate încheiat cu intervievatul, SRR s-a angajat să nu facă cunoscut numele său
[C 310/ Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/ Interviu realizat de Emilian Blânda şi Octavian Silivestru, 8.11.1995]
” În ziua de 23 august, când am intrat în serviciu la Palatul Victoria, la ora 13:00, am intrat în post la uşa liftului, la intrarea principală, pe unde se urca sus la cabinet.
Pe la orele 16:30 mareşalul vine cu maşina de la Snagov. A intrat pe trepte până în holul liftului, unde a fost întâmpinat de anumite persoane, între care şi de comandantul nostru, maiorul Lică Georgescu. Au discutat ce-au discutat acolo în grup şi a plecat să se suie în maşină, unde maiorul Lică Georgescu, comandantul nostru, l-a întrebat: „Domnule Mareşal, este nevoie să întărim paza, Garda personală?” El a răspuns cam în acest gen: „Nu, Lică, doar merg la rege, la Palatul regal, unde este pază suficientă!”
Totuşi, Maiorul Lică Georgescu, discutând cu locţiitorul care era un locotenent, Popescu, m-a luat pe mine de la lift şi am intrat în escorta cu care venise de la Snagov. Împreună am plecat la Palat. Eram trei subofiţeri de escortă şi cu comandantul Lică Georgescu, patru. Maşinile noastre, ale escortei, erau două, iar a mareşalului una. Erau maşini Skoda, militare, de război. Fac o precizare: când noi îl escortam în ţară, la Snagov, la Predeal… erau maşini germane, particulare, adică civile, dar de data aceasta, am plecat la palat cu maşinile acestea militare. Le avea în dotare preşedinţia.
Am ajuns la Palat,.Mareşalul a intrat în Cabinetul regal. Noi, ca de obicei, am intrat într-o cameră a pazei, a gărzii. Acolo am fost dezarmaţi după vreo cinci minute, am fost invitaţi să depunem armamentul şi muniţia. Am pus pe o masă automatele Mauser. Erau nişte automate cu toc de lemn la care se ataşa pistolul şi se transformau în pistol mitralieră. Aceste automate erau dotate cu 30 de cartuşe, un încărcător de 20 şi unul de 10. Am rămas acolo vreo trei sferturi de oră, poate 50 de minute. Din acea încăpere am fost izolaţi într-o altă încăpere, fără nici un fel de explicaţii! Am stat şi acolo circa a jumătate de oră. Era mare forfotă, mişcare de personal. Care cum intra, se uita, vedea, dar nu spunea nimeni nimic. Ne gândeam că şi noi suntem arestaţi.
După circa o oră şi ceva, am fost invitaţi să mergem la maşini şi să ne retragem la unitatea de care aparţinem. Şoferii noştri erau la maşini. Şoferul mareşalului nu era. Era goală maşina lui. Am plecat la unitate…
TRAIAN UDRISCHI, comandor de aviaţie, instructorul regelui Mihai
[R 655/Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/ Interiu telefonic în Cipru realizat de Octavian Silivestru, 15.04.1997]
” Aveam o mică avionetă – nu mai ştiu cui a aparţinut – o nimica toată, cu care mă deplasam de la Boteni la Bucureşti. Am venit pentru nişte chestii particulare pe care le aveam de făcut la Bucureşti. Când am ajuns la aeroport, am dat un telefon Palatului ca să trimeată o maşină pentru mine, personal. Mi-au trimis maşina, dar nu pentru mine. Trebuia să vin imediat la Palat, unde l-am găsit – eu eram îmbrăcat civil . – unde l-am găsit pe comandorul Gherghel.
Între timp, mareşalul Antonescu, care era în audienţă la Majestatea Sa, a fost arestat de colonelul Ionescu Emilian după ce a fost teribil de insolent, spunând: „Eu n-am să dau ţara pe mâna unui copil.” A fost arestat şi pus la secret. Imediat după asta a urmat dezarmarea gărzii personale a lui Antonescu, făcută de comandorul Gherghel şi cu mine.
Ionescu Emilian îi invita pe fiecare la o cafea în biroul adjutanţilor. Dar cum ajungeau acolo: „Mâinile sus!”, dezarmaţi şi arestaţi pe loc. Generalul Sănătescu se lua cu mâinile de cap şi spunea: „Ce aţi făcut?! Ce aţi făcut?!”. I se părea că suntem prea nebuni. Ionescu Emilian îl arestase pe mareşal, îl pusese nu ştiu în ce cameră a palatului, la secret. Aşa a fost după amiaza de 23…
După ce s-a terminat această chestiune, era deja noapte. M-am repezit la Băneasa, mi-am luat avionul şi am plecat la Boteni, aşteptând evenimentele de mai târziu. Noaptea mi-a sosit la Boteni colonelul De Chastelain, englez, în uniformă, care de fapt vorbea româneşte ca dumneavoastră şi ca mine. A fost inginer la Compania anglo-română de petrol. Pe acest De Chastelain trebuia să-l trimit imediat purtând şi un mesaj foarte important. Graţie acestui mesaj, noi aşteptam să fim ocupaţi de nişte divizii engleze aeropurtate ca să se evite ocuparea [României] de către ruşi. De Chastelain purta această cerere cu el.
Am găsit imediat un echipaj. Pilotul, voluntar pentru această misiune, a fost Ştefan Mateescu. Am studiat cu el itinerariul pe care trebuia să-l facă. Pentru germani era ca şi un avion care se ducea la Constanţa, însă la un moment dat trebuia să o ia drept peste mare şi să-şi urmeze itinerariul către Istanbul. Mateescu a reuşit să facă această manevră perfect. S-a întors mai târziu în ţară, prin septembrie, cu avion cu tot.
LIANE JOVIN, soţia medicului radiolog Ioan Jovin, prietenul lui Iuliu Maniu
[C 66 B/Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/Interviu realizat de Octavian Silivestru, 27.08.1993]
AUDIO
” Ziua de 23 august era ziua mea de naştere şi-am avut câţiva prieteni la bridge, la Sinaia, printre care şi pe domnul Catargi, bărbatul doamnei Neli Catargi, care era damă de onoare la regina Elena, la regina-mamă. Era şi doamna Rică Georgescu, al cărei bărbat era închis de pe vremea lui Antonescu fiindcă el făcea spionaj pentru Aliaţi, avea aparat de emisie şi, în fine. dar a fost o închisoare mai mult de operetă, fiindcă a fost mai mult izolat la Malmaison, Rică Georgescu. Se ducea nevasta la el, se duceau prieteni, mai făceau câte un bridge acolo şi avea chiar şi un aparat de emisie la închisoare!
Deodată a început la radio – noi, care tot aşteptam să se facă schimbarea asta, eram tot timpul cu radio deschis – a început acea poveste că „nu închideţi radio, vine.” În fine, agitaţi, ce se-ntâmplă. În timpul ăsta suna telefonul. Doamna Catargi la telefon, mă întreabă: „Doamna Jovin, ce ştii, ce se întâmplă?!” Zic: „Doamna Catargi, nu ştiu nimic! Stăm şi noi şi aşteptăm.”
În fine, a mai trecut un timp. Acelaşi lucru la radio, iară sună de la Palat, de la Peleş, iară doamna Catargi. Regina Elena era la Sinaia cu doamna Catargi şi era foarte [îngrijorată] să ştie ce se întâmplă cu regele Mihai, cu fiul ei. La palat, la Peleş, nu s-a ştiut nimic [despre] ce se va întâmpla la Bucureşti…
DYSPRE PALEOLOG, ofiţer în rezevă, crainic la emisiunile pentru străinătate la Radio România
[R 766/ Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/Interviu tefefonic la Paris realizat de Octavian Silivestru, 23.06.1998]
” În seara zilei de 23 august, după chindie, într-o zi extrem de călduroasă, deschizând postul meu de radio pe unda Bucureşti, am auzit doar muzică populară şi repetat ca un semn de alarmă, un comunicat laconic, poruncind: „Atenţiune, atenţiune! Lăsaţi aparatele deschise! Vom transmite un comunicat important pentru ţară”.
Locuind lângă Cişmigiu, de fapt la biserica „Sfântul Constantin” de pe Elefterie şi dându-mi seama de importanţa capitală a acestui anunţ solemn, repetat încontinuu, m-am hotărât imediat să dau o fugă până la sediul Societăţii Radiodifuziunii, să văd şi eu despre ce este vorba.
Erau cam orele 21:00. La radio am găsit o stare de surescitare indescriptibilă, mare zarvă, iar directorul programelor, Nicolae Rădulescu, prea fericit să mă vadă, dat fiind că toţi crainicii de serviciu o tuliseră. M-a luat de mână şi m-a dus imediat în biroul directorului general, domnul Vasile Ionescu. Directorul ne-a însărcinat imediat pe amândoi să difuzăm împreună textele legale care veneau după proclamaţia lui vodă, proclamaţie înregistrată cu două – trei ore înainte chiar la Palatul regal, Nicolae Rădulescu citind textele legale pe româneşte, iar eu traducând direct la microfon o versiune în limba franceză destinată aliaţilor şi Europei. Astfel, abia după 10 minute de la sosirea mea la postul de muncă, am intrat în cabina tehnică, în vederea acestei transmiteri într-adevăr istorice.
„Vedeţi că vă riscaţi viaţa…”, ne prevenise directorul general. Existau mai multe santinele decât de obicei în diferitele etaje, dar nu era prea multă militărie la Radio. Nu citisem înainte textul care era manuscris, cu multe ştersături, întocmit probabil de intimul prieten al Majestăţii Sale, Niculescu Buzeşti, numit ministru de externe în locul lui Ică Antonescu arestat ca şi Ion Antonescu.
Din fericire şi cu mult noroc m-am descurcat binişor de această sarcină extrem de importantă.
Proclamaţia capitală a Majestăţii Sale Regele Mihai I anunţa încheierea imediată a armisitiţiului, scoaterea României din Axă şi deci, ipso facto, curăţirea teritoriului românesc de ocupaţia fascistă, instaurarea unui regim de drepturi şi de libertăţi publice, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite, deci toate măsurile repezentând singura cale pentru salvarea ţării, curajoasa decizie regală de a scoate România dintr-un regim impus fiind aprobată cu un entuziasm total. Eforturile armatei germane de a redobândi Bucureştiul au fost zadarnice.
JAQUES VERGOTTI, locotenent, ofiţer de jandarmi, aghiotant al reginei Elena
[ R 798/ Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/Interviu telefonic la New York realizat de Octavian Silivestru, 1998]
” Îmi aduc aminte de asta foarte bine. Am venit şi eu destul de târziu fiindcă Regele nu avea decât un pluton de gardă regală la Bucureşti. Şi eu am fost chemat, cu unitatea mea de jandarmi, la ordinele generalului Anton. Deci, întârzierea mea a fost din cauză că a trebuit să adun jandarmii, ca să completez unitatea de apărare a palatului din Calea Victoriei. (.)
La 23 august, generalul Hansen, cunoscându-mă din vreme şi ştiind că eram un veteran al bătăliei de la Stalingrad, îmi spune: „Dragă Jaques, fugiţi cât mai repede din Bucureşti. Plecaţi din Bucureşti fiindcă a trebuit să dăm ordinul să bombardeze Palatul…” Pe rege l-am pus în maşina lui, un Buick gri, şi eu am luat maşina lui Antonescu.
Bietul Antonescu îşi lăsase chipiul şi cravaşa în Mercedesul acela blindat, dăruit de Hitler.
Şi am plecat cu Regele… În fine, am ajuns la Dobriţa…
TRAIAN BORCESCU, locotenent-colonel, şeful Serviciului de Contrainformaţii din cadrul S.S.I.
[C 126/ Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/Interviu realizat de Mariana Conovici şi Octavian Silivestru, 7.07. 1994]
” La ora 18:00, comandorul Gherghel de la Palat dă ordin telefonic prin care convoacă pe [membrii] guvernului Antonescu şi pe Eugen Cristescu [directorul S.S.I.]. Tomescu, avizat de mine, în loc să se ducă la palat, se duce la Legaţia germană.
La ora 22:00 se difuzează Proclamaţia regală, al cărei text a fost pregătit de Niculescu-Buzeşti şi aprobat de rege, nu cum se lansase iniţial că Partidul Comunist Român, prin Lucreţiu Pătrăşcanu, ar fi redactat proclamaţia! Ăsta este adevărul…
După citirea Proclamaţiei, la 23:30, din interiorul Legaţiei, Eugen Cristescu. unde se afla, îmi spune: „Sunt cu Proca şi cu Tomescu şi suntem refugiaţi în Legaţie, iar lângă mine se află Killinger care doreşte să ştie care este adevărata situaţie în Capitală şi în ţară. Este interesat dacă cei doi Antoneşti pot fi eliberaţi, dacă pot fi arestaţi complotiştii din Palat cu ajutorul trupelor germane aflate în Capitală şi dacă se poate restabili situaţia, dacă sunt tancuri în palat.”
Răspunsul dat de mine: „S-au luat toate măsurile. Orice reacţie germană va fi zdrobită. Sunt toate măsurile luate! În mai puţin de o oră n-ar mai rămâne nimeni în viaţă şi nici o cărămidă întreagă nu va rămâne din Legaţie! S-a terminat definitiv cu vechea stare de lucruri. Plecaţi imediat din Legaţie, căci altfel veţi fi declaraţi trădători!” După care, am închis telefonul şi am deblocat legătura telefonică. Convorbirea a fost interceptată la palatul nostru din S.S.I., unde-l aveam pe inginerul Agronomu.
La ora 22:00, după citirea Proclamaţiei de rege, însoţit de doi ofiţeri ai S.S.I.-ului, m-am prezentat la Sănătescu, prezentându-i tabelele cu numerele de telefoane folosite de armata germană, de Legaţie, de spioni. toate serviciile lor de informaţii, o mapă pe care o făcusem cu ajutorul lui Dan Brătianu şi al unui grup de tehnicieni din Societatea de Telefoane pe care îi plăteam destul de bine. Obţinând aprobarea de a trece pe la Societatea de Telefoane, am întrerupt întreaga reţea telefonică germană…
La 22:35-22:45 soseşte la Palat Killinger cu Stölzer [consilier la ambasadă]. Cereau imediata eliberare a lui Ion Antonescu şi Mihai Antonescu. Regele, în prezenţa lui Sănătescu şi a lui Niculescu-Buzeşti, spune: „În interesul ţării mele am luat hotărârea de a ieşi din război. Vă acord posibilitatea ca dumneavoastră să daţi dispoziţii trupelor să se retragă în ordine, în timp de 15 zile. În caz contrar, vor suferi rigorile războiului”. Audienţa s-a terminat.
La 22:30 vine generalul Hansen şi generalul Alfred Gerstenberg. Au fost primiţi de Sănătescu acolo şi de Niculescu-Buzeşti. Regele n-a mai apărut. Mocsony îl caută pe Lucreţiu Pătrăşcanu, care de-abia la ora 3:30 – 3:40 apare la palat. Înainte de plecarea regelui la Dobriţa, Lucreţiu Pătrăşcanu vine însoţit de Emil Bodnăraş. Atunci îl vede regele pentru prima dată pe Emil Bodnăraş…
DOMNICA CHIRICEANU NEGULESCU, prietenă şi colaboratoare a soţiei mareşalului, Maria Antonescu
[R 430/ Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/ Interviu realizat de Silvia Iliescu şi Octavian Silvestru, 6.11.1995]
” Noi eram la preşedinţie, eu cu doamna Antonescu, şi văzând că mareşalul nu se întoarce, s-a făcut 4:00, s-a făcut 5:00, la un moment dat lumea a început să se întrebe ce se întâmplă. S-a dat telefon acolo şi s-a spus că mareşalul încă este reţinut la palat, nu arestat! – nu s-a spus nimica.
Între timp, a fost chemat generalul Pantazi, Elefterescu, generalul Vasiliu, pentru că ăştia erau persoanele care ar fi putut să acţioneze pentru. cum să spun?!.. de încercare de eliberare. şi a urmat ce a urmat.
A venit seara, nu se ştia nimica. Radu Lecca a venit la palatul [Victoria], la doamna Antonescu, să-i spună: „Doamna Antonescu, să vă refugiaţi la Legaţia germană!” Doamna Antonescu a refuzat. Se ştia că mareşalul fusese reţinut la palat, dar nu se ştia că fusese arestat. „În caz că se întâmplă ceva, să vă refugiaţi la. Legaţia germană!” Doamna a refuzat, spunând că: „Eu până nu ştiu ce se întâmplă cu mareşalul, nu mă refugiez nicăieri, adică nu am de ce să mă refugiez la Legaţia germană. Aştept să se desfăşoare evenimentele şi să am o confirmare unde e mareşalul, dacă e sănătos, dacă e bine!”. Aşa s-a petrecut. (…)
Soţul meu era doctor. Pe Calea Victoriei se făcuse o anumită vâlvă. Nu se ştia exact ce e. Totuşi mai transpiraseră anumite zvonuri că se va face armistiţiu.şi eram la Preşedinţie, şi soţul a telefonat şi mi-a spus: „Ştii că tata lui Gina. – Gina era o căţea, un căţeluş pe care mareşalul o adora şi care tot timpul stătea cu el . – tata lui Gina a fost arestat la palat.” Deci mi-a spus clar. Se ştia pe stradă lucrul ăsta, asta pe la 5:00 seara.
În palatul [Victoria] am rămas până seara la 8:00, când s-a confirmat că nu mai este, fiindcă Clodius, care era ministrul Reichului pentru economie l-a aşteptat. Avea audienţă la mareşal, şi-a stat atâtea ceasuri, de la 3:00 de când era convocat până seara. şi a trebuit să plece şi. sigur că s-a confirmat această chestie.
În palatul [Victoria] am rămas până seara la 8:00, când s-a confirmat că nu mai este, fiindcă Clodius, care era ministrul Reichului pentru economie l-a aşteptat. Avea audienţă la mareşal, şi-a stat atâtea ceasuri, de la 3:00 de când era convocat până seara. şi a trebuit să plece şi. sigur că s-a confirmat această chestie. Şi noi am plecat la Snagov, şi acolo am aşteptat, am aşteptat să vedem ce se întâamplă. Până la sfârşit nu ştia nimeni. Totul era o totală confuzie. De exemplu, colonelul Davidescu care era şeful cabinetului militar nu ştia nici el. Eu m-am dus acolo şi am spus: „Bine, domnule colonel, dar se poate?!.. Aflând această ştire, nimeni nu acţionează ca să. încerce ceva?!” Şi el mi-a spus, şi ceilalţi au fost de aceeaşi părere. A spus că nu putem să acţionăm. Şi n-am făcut nimica, nimeni n-a făcut nimica…
Am rămas cu doamna Antonescu până la 2 septembrie. La 2 septembrie am plecat spre Târgu Jiu, pentru că ruşii deja intraseră în ţară, intraseră în Bucureşti (.). Şi am plecat acolo cu o maşină. Doamna avea o maşină cu însoţitor. Era un simplu locotenent. şi am plecat spre Târgu Jiu, pentru că la Târgu Jiu era o rudă de-a mea, soţia fostului ministru Grigore Iunian. Avea o casă mare acolo, splendidă, şi ne-am adăpostit acolo, şi când au intrat ruşii în Târgu Jiu i-am spus să se ducă mai departe. Şi s-au dus în Dobriţa, spre munte, unde era şi o mănăstire, şi unde s-a adăpostit şi regina cu regele imediat după 23 august.
Şi acolo. prefectul judeţului, care era un colonel . a venit cu un colonel rus şi au luat-o. Au luat-o numai pe doamna Antonescu.
TRAIAN BORCESCU, locotenent colonel; şeful Direcţiei de Contrainformaţii din cadrul Serviciul Special de Informaţii
[C 13/ Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/Interviu realizat de Mariana Conovici, 23.02.1994;
C 126/ Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/Interviu realizat de Mariana Conovici şi Octavian Silivestru, 7.07. 1994]
” [Pe 28 august] sunt chemat de primul ministru, generalul Sănătescu, care îmi ordonă: „Domnule colonel, din ordinul Majestăţii Sale Regelui, care pentru noi este un ordin de execuţie imediată, ca prin legăturile ce le ai cu Emil Bodnăraş, să-l rogi să te ducă la casa conspirativă unde se află Ion Antonescu împreună cu ceilalţi arestaţi, pentru a-i vizita în scopul de a vedea cum sunt trataţi, ce fel de cazare are, [dacă] le-a dat şi ce mâncare, starea lor morală şi fizică. Rezultatul, dacă se poate, în 24 de ore”. De faţă la această convorbire a fost Grigore Niculescu Buzeşti.
Prin avocatul Gheorghe Maurer, care stătea pe strada Sfinţilor, şi pe care îl cunoşteam personal fiindcă făcusem prima clasă de liceu la pensionul tatălui lui din Ploieşti, profesorul Gheorghe Maurer, am putut lua contact cu Emil Bodnăraş care a acceptat această vizită. Eu direct cu Bodnăraş nu aveam legătură şi, plus de asta, datorită conspirativităţii, ei îşi schimbau domiciliile. Şi numai Maurer ne-a făcut această legătură.
Chiar în cursul aceleiaşi zile, la ora 16:00, ne-am întâlnit în Piaţa Rosetti şi mi-a spus să-l urmez cu maşina mea după a lui. După 20-30 de minute de mers, maşinile s-au oprit în faţa unei vile cu etaj din cartierul Vatra Luminoasă. După ce am coborât fiecare din maşina lui, Emil Bodnăraş m-a invitat să intru singur în vilă, spunând că el mă va aştepta la maşina lui în stradă. Eu, cu oarecari emoţii, am urcat scara vilei păzite de doi tineri din garda patriotică, iar la semnul lui Emil Bodnăraş, aceştia mi-au deschis uşa.
Dintr-un vestibul am intrat în holul de la parterul vilei. Aici, în jurul unei mese se aflau: Mihai Antonescu, profesor universitar Alexianu, generalul Picky Vasiliu şi generalul Pantazi, care fusese Ministru de Război.
Toţi fiind surprinşi de această vizită, m-au întrebat: „Ce, şi pe tine te-au arestat?! Ce este cu familiile noastre?”
„Nu domnilor – le-am răspuns – sunt trimis din ordinul Majestăţii Sale Regele Mihai, al generalului Sănătescu şi a lui Niculescu Buzeşti pentru a vedea cum sunteţi cazaţi, trataţi, masa… şi dacă aveţi vreo nemulţumire…”
Aceleaşi întrebări mi-au fost puse de toţi, ce ştiu de familiile lor, cum este comentată arestarea lor, ce se va întâmpla cu ei şi dacă mai pot avea speranţă să-şi vadă familiile.
Mihai Antonescu era cel mai agitat. Se frământa din cauza situaţiei sale, în timp ce profesorul Alexianu, generalul Picky Vasiliu şi generalul Pantazi erau mai calmi.
Am căutat să-i liniştesc că probabil îşi vor putea vedea familiile lor, că afară nimeni nu comentează arestarea lor, opinia publică este preocupată de lupta contra hitleriştilor care au fost alungaţi de pe tot cuprinsul ţării.
„Cine a venit, de-i atâta larmă jos?”, s-a auzit vocea mareşalului care era la etajul vilei.
„A venit colonelul Borcescu, special pentru noi” a răspuns generalul Picky Vasiliu.
„Să vină sus la mine!”, s-a auzit vocea mareşalului Antonescu.
Am urcat pe scara interioară şi l-am găsit singur la o masă. După un salut milităresc, Ion Antonescu întreabă: „Cum merge frontul de vest ? S-au putut lichida rezistenţele germane de pe teritoriul nostru? Doar am lăsat 21 de divizii complect echipate în rezervă strategică…”
Din întâmplare, aveam la mine buletinele informative – eu eram chiar şeful serviciului atunci – buletinele informative şi contrainformative ale S.S.I.-ului, împreună cu două ziare din aceiaşi zi, prezentându-i astfel situaţia frontului de vest, mai exact, cât şi situaţia internă.
„Sunt mulţumit de mâncare şi dumneata ştii că eu mă mulţumesc cu puţin, fiind la regim medical. Ceilalţi colaboratori doresc o mâncare mai bună. Sănătatea este bună. Ce ne lipseşte, este un aparat de radio şi ziare”. Mareşalul s-a arătat mulţumit de mersul operaţiunilor militare şi, fără a cere relaţii despre familia sa, mi-a spus: „Dumneata eşti cunoscut în toată armata. Te rog să comunici generalilor, ofiţerilor şi trupelor să fie toţi strânşi în jurul regelui, şi al guvernului său, să lupte pentru întregirea Transilvaniei şi a ţării noastre! Să nu se producă nici o defecţiune, şi aşa cum a mers în est, să meargă şi în vest. Numai uniţi veţi învinge şi veţi fi respectaţi!”
„Domnule mareşal, vă rog să-mi spuneţi dacă vreţi ceva, vreo dorinţă…”
Mareşalul a răspuns: „Tratamentul este bun, masa acceptabilă. Ceea ce mă interesează este cum merge frontul şi dacă este linişte în ţară. Îmi trebuie un aparat de radio şi ziare… Mai doresc ceva: succes regelui şi patriei nostre!”
Între timp, toţi foştii miniştri s-au urcat şi ei sus în camera în care se găsea Ion Antonescu şi au ascultat cuvintele rostite de acesta. Reîntorcându-mă la maşină, i-am comunicat lui Emil Bodnăraş dorinţele celor arestaţi; m-a inviatat ca a doua zi să-i vizitez din nou pentru a vedea că li s-au satisfăcut întocmai dorinţele.
Generalul Sănătescu şi Niculescu Buzeşti au primit rezultatul vizitei, dar mi-au spus: „Nu, în presă nu putem publica această vizită ca să creem dificultăţi şi cu reprezentanţii P.C.R.” (.)
La 30 august primesc ordin de la generalul Sănătescu şi de la Niculescu-Buzeşti ca împreună cu colonelul Cristea – care acum fusese numit Prefectul Poliţiei Capitalei – să evacuăm Legaţia germană în care se aflau, în afară de personalul Legaţiei germane şi circa 300-350 de persoane refugiate. Să evacuăm această legaţie care să fie predată autorităţilor sovietice.
În numele Guvernului român, am intrat amândoi în Legaţie şi îi comunicăm lui Killinger că localul Legaţiei urmează să fie predat Uniunii Sovietice prin ambasadorul Suediei, care girează interesele germane pe teritoriul României, şi întregul personal aflat în Legaţie va fi mutat în internatul Liceului „Mihai Viteazul”, prevăzut cu tot confortul. Am fost asiguraţi că acolo vor fi cazaţi cu aceleaşi drepturi de extrateritorialitate ca şi în vechiul local al Legaţiei, în plus vor avea aprovizionare asigurată, serviciu medical, presă.
Termenul de împachetare şi de de evacuare a fost de 3-4 ore. Killinger şi Clodius ies din birou în sala mare şi aduc la cunoştinţa tuturor de evacuarea Legaţiei. Nouă, celor doi colonei, ni s-au formulat diferite cereri care le-au fost satisfăcute.
Între timp, Killinger se desprinde de noi şi merge spre fundul sălii, scuzându-se că se duce să dea dispoziţii de păstrare a calmului şi de ordine. Femeile şi copiii începuseră să plângă! Cam după câteva secunde, Killinger trage un glonte de revolver în capul secretarei sale, Ella Petersen şi se pregătea să-şi tragă şi lui în cap un glonte. Fugind spre el pentru a-l împiedica, el cade, împuşcat, lângă secretara sa. „Nu trebuie să vă impacientaţi! spune Clodius. Un căpitan de vas nu-şi poate părăsi vasul în clipa când se scufundă!”
Trecând cele patru ore necesare pentru împachetare, a început evacuarea, a sosit ministrul Suediei căruia i-am făcut cunoscut ordinul guvernului şi venirea lui Emil Bodnăraş cu o echipă a gărzilor patriotice, condusă de profesorul Cristescu. Aşa a spus că-l cheamă, mi-a rămas numele. Am predat localul cu tot conţinutul, inclusiv valori, armament – nu ştiu ce armament a fost -, arhivă, plus cheile respective.
