După declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, România a rămas neutră timp de mai bine de un an (1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941). În această perioadă, România a pierdut importante teritorii în favoarea vecinilor săi: U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria. În toată perioada interbelică sovieticii nu s-au impacat cu ideea că Basarabia apartinea României şi au depus eforturi spre a o recupera. Încheierea Tratatului de neagresiune germano-sovietic sau Pactul Ribbentrop – Molotov (23 august 1939) le-a permis sovieticilor să exercite presiuni militare pentru anexarea unor teritorii din răsăritul Europei. La data de 23 iunie 1940, ministrul de externe sovietic, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului german la Moscova, Friedrich Werner von Schulenburg, o notă prin care se cerea rezolvarea imediată a chestiunii Basarabiei. Sovieticii şi-au mărit pretenţiile, solicitand şi anexarea Bucovinei, argumentând că această provincie ar fi fost locuită de ucraineni. Germanii nu au fost de acord cu anexarea întregii Bucovine, nedorind să provoace o nemulţumire profundă României, ţară importantă pentru ei, datorită cerealelor şi petrolului. Aşa că sovieticii au fost siliţi să-şi micşoreze pretenţiile. Astfel, la data de 26 iunie 1940, Viaceslav Molotov i-a prezentat ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, o notă ultimativă prin care sovieticii le cereau românilor să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei. O lună mai târziu, la 28 iunie 1940, sovieticii au adresat României o nouă notă ultimativă, prin care cereau ca evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către autoritaţile române să fie realizată în patru zile. Ramasă fără sprijin internaţional, România a fost nevoită să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei. Această cedare a avut loc în condiţiile în care aliatul tradiţional al României – Franţa – capitulase în faţa Germaniei pe 22 iunie 1940. După venirea la putere a generalului Ion Antonescu (6 septembrie 1940), România s-a apropiat de Germania. Ion Antonescu considera că teritoriilor răpite de sovietici în vara anului 1940 – Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţei – vor putea fi recuperate numai prin participarea României la războiul pe care Germania l-a declarat U.R.S.S.-ului la 21 iunie 1941. Aviatorii români au fost primii care au trecut Prutul, deschizînd ostilităţile. În Arhiva de Istorie Orală – Radio România se păstrează amintirile inginerului Sorin Tulea, ofiţer de aviaţie în Escadrila 78 bombardament, participant la război încă din prima zi.
22 iunie. Aerodromul Ziliştea – Boboc. Pentru moment în dormitoare este linişte. Toată lumea doarme. Deodată mă trezesc brusc . Totul vibrează în jurul meu. Pereţii vibrează. Geamurile vibrează. Era un zgomot de motoare de avion puse în plin, însă de o intensitate cum nu o auzisem niciodată. În momentul când m-am trezit, se deschide brusc uşa de la dormitor, se aprinde lumina unei lanterne, agentul de legătură de la comandament intră şi, din cauza zgomotului infermal de la motoare, strigă: „Domnilor! Deşteptarea şi prezentarea la comandament, pentru că din acest moment suntem în stare de război cu URSS-ul.” Vibraţiile simţite atunci când m-am trezit erau provocate de zgomotul de motoare puse în plin în regim de decolare, făcut de zecile de bombardiere germane Heinkel 111 care decolau pe rând. În timp ce ne îmbrăcăm în grabă, prin uşa deschisă de agent aveam privire direct spre pista de decolare. Aici toate luminile de balizaj erau aprinse. Toate proiectoarele de bord ale celor 150 de avioane aprinse, iar cele 300 de motoare Junkers 211, fiecare de câte 1200 cai, ambalate la maxim. Pot vedea grupuri de bombardiere în formaţii de câte trei sau de câte şase decolând şi lăsând în urmă nori de praf care aproape estompau lumina proiectoarelor. Era ceva fantastic să vad cum cele 150 de avioane decolează în noapte pentru prima lor misiune de război. Toţi simţeau fiori în tot corpul şi făceam eforturi să ne ascundem lăcrimile din ochi din cauza emoţiei provocate de măreţia momentului. Cu toţii eram conştienţi că trăim un mare moment istoric, unic în istoria românilor, doarece în această istorie este pentru prima dată când românii răspundeau cu arma în mână la aproape 1000 de ani de năvăliri barbare şi de mizerii venite dinspre răsărit, de dincolo de Nistru. Mă uit la ceas. Este ora 12: 30. A început ziua de 22 iunie 1941.
Suntem toţi echipaţi şi ne îndreptăm spre cele trei autobuze care ne transportă la comandament. Suntem încă buimaci de somn şi de spectacolul oferit de către colegii germani de la KG 4 şi de la KG 27. Toată lumea tace. Comandamentul era instalat în grupul de case al fostului conac Marghiloman. De departe vedem agitaţia de personal la lumina puternică a becurilor alimtate de un grup electrogen. Avioanele au husele scoase. Se văd stive mari de lăzi pentru bombe, care acum sunt goale. Cisternele de benzină trec de la un avion la altul. Apoi mecanicii de avion pornesc motoarele şi le turează în regim de încălzire, iar echipajele se adună în front pentru a primi ordinele de misiune. Primul nostru atac se va produce asupra aerodromurilor din sudul Chişinăului, precum şi asupra Gării de Triaj. Iar ca obiectiv special pentru Escadrila 78 se cere un atac asupra aerodromului de la Tiraspol.
Consultăm tabla neagra din faţa corturilor escadrilei. Aceste table sunt scrise cu cretă numele membrilor din structura echipajelor, precum şi numărul avionului respectiv care va participa la această misiune de luptă în premieră absolută. Stupoare! Echipajul meu nu e trecut pe tabla neagră. Cer explicaţii de la comandantul meu de escadrilă. „Domnule comandor, văd că eu nu sunt trecut pe tabelă pentru această primă misiune. Vă rog, să-mi aprobaţi să merg cu unul din avioane în calitate de mitralior de bord şi de fotograf. Nu uitaţi că este nevoie şi de documentaţie fotografică în asemenea momente istorice.” Se uită lung la mine, face un semn cu mâna din care nu se poate deduce nimic şi pleacă. În acest gest decuc o aprobare tacită. Aşa că mă duc la echipajul locotenent aviator Nicolau Mircea şi locotenent Pădureanu ca să-i anunţ că voi merge şi eu cu ei. Şi cum cei doi nu au nimic contra, mă reped la avionul meu să-mi iau paraşuta, după care mă înghesui şi eu între piloţi şi navigator. Este ora 3:00. Un prim bombardier Heinkel 111 decolează, fiind primul avion românesc care conform ordinului generalului Antonescu a trecut Prutul. Misiunea acestui echipaj era de a recunoaşte traseul din punct devedere meteorologic, reacţiunea de antiaeriană sau vânătoare şi de a raporta prin radio cele constatate la comandament. Este ora 3.30. Decolează tot Grupul 5 în lumina proiectoarelor de bord şi cu toate luminile de poziţii aprinse. După decolare trebuie să stingem aceste lumini şi să zburăm într-o beznă absolută, fără vizibilitate, adică numai după aparatele de bord. Imediat sunt conştient că în asemnea condiţii pericolul ciocnirii în aer între avioane este imens. Totuşi zbotul a continuat fară incidente şi fără să distingem absolut nimic în jurul nostru. Însă noaptea fiind senină, la lumina palidă a stelelor, vedem la un moment dat cum se reflectă această lumină peste o albie de râu mai lată. Era Prutul. Încă puţin şi suntem deasupra Basarabiei. (…) Dinspre răsărit începe să se lumineze de ziuă. Până acum nu am avut nici o neplăcere şi s-ar părea că surpriza zborului nostru a fost totală. Este ora 5:00. Apare Nistrul, iar în depărtare, pe malul opus, prin atmosfera de pâclă a dimineţii, se ghiceşte oraşul Tiraspol. În curând identificăm aerodromul. Însă, spre surpriza noastră, aerodromul era părăsit. Nici un avion pe el. Era clar că am venit degeaba la Tiraspol. În partea de sud – vest identificăm o mulţime de magazii şi un parc imens de camioane ce stăteu aranjate frumos în stocaj. Era singurul obiectiv militar din regiune demn de acest nume. Zburam la o altitudine de 500 m şi ne hotărâm să atacăm. Eu fac o serie de fotografii în timp ce jumătate din bombele de 220 kg. cad pe ţintă şi explodează. (…) În jurul nostru mai erau două avioane din componenţa Escadrilei 78. Celelalte se împrăştiaseră în timpul zborului de noapte şi nu le puteam vedea. Atunci hotărâm să ne întoarcem şi, cu restul încărcăturii de bombe, să atacăm triajul de la Chişinău. De departe se putea vedea fumul exploziilor provocate de bombele celorlalte echipaje care s-au dus direct la gară sau aerodromurile din sud. În curând suntem peste obiectiv. Până acum n-am avut nici o reacţiune din partea antiaerienei sovietice. Slt. Pădureanu execută operaţia de vizare a ţintei cu ajutorul vizorului Zeiss după care larghează toată porţia de bombe. Apoi luăm cap compas de întoarcere către Ziliştea unde ajungem fără nici un incident major. Este ora 7:15 Astfel s-a desfăşurat acţiunea de luptă a Escadrilei 78 în prima zi de război din 22 iunie 1941 (…)
25 iunie 1941. În jurul orei cinci vine iar agentul de legătură de la grup care aprinde lumina şi repetă fraza de la 22 iunie: „Domnilor, deşteptarea! Prezentarea imediat la comandament.” Urmează echiparea în mare viteză. Spălarea pe faţă, după metoda pisicilor, şi la ora 6:00 suntem chemaţi pentru raportul de dimineaţă. Toate avioanele au husele scoase. Alte stive de lăzi goale sunt înălţate peste tot iar bombele din ele sunt montate pe avioane. Însă agitaţia personalului tehnic terestru este dezvoltată la maximul. Cei trei comandanţi de escadrilă dau raportul şi apoi se comandă: „Pe loc repaus!” Ne strângem în camera de comandament unde se ţin şedinţele de lucru pentru prepararea misiunilor de luptă. „Domnilor, azi vom avea ca obiectiv de discuţie gara Basarabeasca.” Ne arată cu degetul pe hartă locul geografic unde era amplasat obiectivul zilei. Era în mijlocul Basarabiei, un nod de cale ferată în care se încrucişau toate traseele de cale ferată spre Cetatea Albă, Tighina, Bolgrad, Reni şi Fălciu. „Este un obiectiv de mare importanţă strategică, aşa că va fi foarte bine apărat de artileria antiaeriană şi de vânătoare. Am primit de la Statul Major al Aerului indicaţii de atac. Vom zbura ţinînd un plafon de 1500 m. Fiţi atenţi! În nici un caz să nu rupeţi formaţia. În caz de atac de vânătoare aceasta este singura noastră salvare. Cât despre pericolul ce-l reprezinţă antiaeriana aceasta este valabil numai în zona obiectivului. Decolarea va fi la ora 7:00. Să ne dorim noroc la toţi. Aveţi încă timp să vă luaţi ceaiul.” Ne-am luat masa de dimineaţă, ceva mai grăbiţi, şi fără glumele şi bancurile obişnuite. După care, ne îndreptăm către avioane. Motoarele sunt deja încălzite, aşa că aşteptăm semnalul de start. Cu motoarele puse în plin în regim de decolare cele 28 de avioane Heinkel ale Grupului 5 îşi iau zborul fix la ora 7:00. Totul decurge normal şi disciplinat. (…) La Bârlad cerul se umple cu avioane de vânătoare. Sunt Messerchmitt-urile 109 Grupului 7 al comandorului Alecu Popişteanu. Aceştia încearcă să zboare alături de noi în formaţie, ceea ce era o imensă greşeală. Era o dovadă că vânătorii noştrii încă nu aveau experienţa zborului de protecţie a unei formaţii de avioane de bombardament. De fapt, ei ar fi trebuit să zboare mult
deasupra, la cel puţin 500 m, şi în urma noastră pentru a putea preveni un atac al vânătorii inamice. Trecem Prutul. Sub noi se vede o cale ferată, ce face nenumărate curbe şi care în mod obligatoriu ne conduce spre gara Basarabeasca. Apare şi obiectivul zilei. Gara se vede de departe, este foarte mare cu destul de multe linii de garaj, depou de locomotive şi un triaj lung. Totul este ocupat de trenuri, şiruri de vagoane şi în jurul gării mare aglomaraţie de camioane şi vehicule militare. „Băieţi, atenţie mărită!” – strig eu prin intercomunicaţia de bord către cei din spate. Atent ca să păstrez formaţia, cu coada ochiului, văd că suntem deasupra gării şi că în jurul nostru apar o mulţime de globuleţe de foc ce imediat se transformă în mici nori de fum negru sau albastru. Multe. Foarte multe. Erau exploziile de proictile antiaerene uşoare care trăgeau cu tunurle lor automate de 37 sau de 40 mm. în salve de fiecare tun de câte 8 sau 10 proiectile în aşa fel că exploziile se vedeau pe cer înşirate ca mărgelele pe aţă. Şi aceste mărgele erau tare numeroase. Eram prea ocupat cu problemele de zbor în formaţie şi cu supravegherea tabloului de bord de pe propriul meu avion, astfel ca să mai am timp ca să-mi mai fie şi frică… Cad bombele. Avionul subit devine mai uşor cu două tone iar zborul în formaţie continuă în mod impecabil. În tot timpul atacului formaţia română de bombardiere a păstrat plafonul de zbor ordonat de 1500 m. Norii de fum ai exploziilor de antiaeriană au dispărut aproape de două minute. Începe acum o conversaţie ciudată între cei doi sergenţi din spate. „Domnule sublocotenent, al doilea avion din spatele nostru s-a prăbuşit. „ „Cum s-a prăbuşit?” – strig eu. „S-a prăbuşit” – continuă el. „A virat larg, a picat pe dreapta noastră şi a dispărut din formaţie.” În jurul orei 10:00 suntem pe Ziliştea. În acest atac piedusem două avioane cu toate echipajele. După obişnuitul raport, se face adunarea echipajelor şi al trupei. Este un moment emoţionant. Se comandă: „Pentru onor, prezentaţi arm’!” şi apoi cu o voce înecată de emoţie, comandorul citeşte numele celor dispăruţi pe cerul gării Basarabeasca în ziua de 25 iunie 1941. La fiecare nume tot grupul strigă: „Prezent.” După care, într-o imobilitate absolută, se păstrează un moment de reculegere.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 6.06.1998]
