În fiecare oră, zeci de trenuri vin şi pleacă în viteză din „Gara de Nord” din Bucureşti, România.
Ca orice gară, este în general un spaţiu de trecere, ajutându-i pe călători să ajungă din punctul A în punctul B. Oamenii rămân aici doar cât aşteaptă anunţul de îmbarcare.
Însă sunt alţii care s-au stabilit aici – nu pentru a-şi câştiga traiul, ci pentru a trăi.
O întreagă comunitate locuieşte sub Gara de Nord, într-o serie de tuneluri subterane construite în urmă cu decenii pentru sistemul centralizat de încălzire al Bucureştilor.
Curiozitatea nativă nu i-a dat pace fotografei Yasmin Balai, al cărei interes general în chestiunile sociale a împins-o la o călătorie personală pentru documentarea vieţii locuitorilor din tuneluri.
Seria ei de fotografii intitulată „Silver Linings” [„Căptuşeli Argintii”] înfăţişează comunitatea din tunel ca pe un spaţiu încins, întunecat şi înghesuit, deşi ea afirmă că este un adăpost sigur – o comunitate pentru săraci, pentru paria, pentru foşti puşcăriaşi şi pentru cei fugiţi de acasă.
Ea este conştientă de atmosfera apăsătoare a fotografiilor ei, dar, spune ea, „realitatea este că privesc la aceste imagini cu înţelegere. Vreau ca oamenii să înţeleagă că nimic nu poate fi văzut în negru şi alb, ca bun sau rău. Oamenii se află în anumite situaţii din cauza unei înlănţuiri de conjuncturi şi a trecutului lor, astfel că nu nouă ne revine să îi judecăm”.
Activistă socială în primul rând şi fotografă abia în al doilea rând, Balai îşi acordă timp pentru a-şi cunoaşte subiecţii, vorbind cu ei şi împărţindu-le alimente.
„Dacă se întâmplă ca un lucru să-mi capteze atenţia, atunci fac o poză, nu e ca şi cum aş vâna fotografii pe acolo cu aparatul în mână”, a declarat ea. „Încerc să fotografiez o combinaţie între momente personale şi momente de linişte, cu scene care surprind totodată activităţile zilnice şi interacţiunile din cadrul comunităţii”.
Aceşti pereţi ai tunelurilor nu fac discriminări de vârstă, rasă ori sex; este un colectiv amestecat. Consumul de droguri este prevalent în fotografiile lui Balai, însă ea încearcă să surprindă şi ceva mai mult: „ambiţia acestei comunităţi de a-şi construi un loc al ei, un loc de care să simtă că aparţin, departe de stradă”.
În timpul petrecut acolo, Balai afirmă că nu a deranjat-o strâmtoarea locului. Tunelurile erau într-o renovare perpetuă, fiind zugrăvite ori redecorate de membrii comunităţii. Întotdeauna se auzea ceva muzică sau un televizor deschis, ceva care să mai înveselească atmosfera.
Oamenii care trăiesc la Gara de Nord sunt mândri de locuinţele lor improvizate, a declarat ea. Dar în acelaşi timp, ei erau cât se poate de conştienţi de condiţiile lor de trai şi conştienţi de felul în care alţi oameni, mai ales cei din străinătate, pot reacţiona la vederea lor.
„Silver Linings” reprezintă speranţa unei comunităţii; ei şi-au găsit „căptuşelile argintii” [n.tr. – în limba engleză expresia se referă la existenţa unui dram de speranţă într-o situaţie dificilă; similar cu „luminiţa de la capătul tunelului”] în aceste tuneluri.
Balai a ales de asemenea acest titlu din cauza culorii Aurolacului, o vopsea industrială argintie pe care unii membri ai comunităţii o inhalează pentru a se droga.
„Din punct de vedere emoţional, poate fi foarte epuizant să lucrezi într-un astfel de mediu”, a declarat ea. „În mod natural, ajungi să ţii la oameni şi să te îngrijorezi cu privire la sănătatea lor şi la bunăstarea lor emoţională. Este dificil, desigur, să-i vezi luând droguri dăunătoare, să vezi cum li se înrăutăţeşte starea, să-i vezi în spital şi, în cele din urmă, să mergi să-i identifici [la morgă] şi să stai lângă mormintele lor.”
Balai a declarat că a avut dintotdeauna înclinaţia de a portretiza lucruri care în general ar putea fi considerate groaznice.
Pentru ea, fotografia documentară în sine poate reprezenta, până la un punct, un gen de activism socio-politic.
„Mi-a luat cel puţin jumătate de an de observaţii şi de implicare ca să realizez cum mi-aş dori să redau această comunitate”, a declarat ea. „A fotografia pe cineva înseamnă automat a-ţi asuma o mare responsabilitate privind reprezentarea lor în ochii publicului şi, ca fotograf, ar trebui să fii întotdeauna conştient de acest lucru.”
Articol de Michelle Cohan
Traducere: Andrei Suba – RADOR
