„La Staningrad situaţia nostră devenise dezastruasă….”

Una dintre cele mai sângeroase bătălii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a avut loc la Stalingrad în toamna anului 1942. Germanii doreau controlul asupra fluviului Volga şi, implicit, asupra întregii zone.   Lupta pentru cucerirea oraşului Stalingrad a început în septembrie 1942. În jurul oraşului a fost stabilit un aliniament aliat format din armatele germane, româneşti, italiene şi maghiare. După trei luni de lupte, cu multe pierderi umane, cu avansări lente, în noiembrie germanii au reuşit să ajungă la malul drept al Volgii, cucerind 80% din oraşul transformat în ruine. Pentru ruşi pierderea oraşului ar fi însemnat un dezastru. De aceea comandamentul sovietic a început să mute rezervele din zona Moscovei către regiunea Volgăi inferioare şi a transferat toate avioanele disponibile din întreaga ţară în aceeaşi zonă. La 19 noiembrie 1942 sovieticii au declansat o mare operaţiune de încercuire a trupelor Axei aflate la Stalingrad. Au urmat mai multe săptămâni de lupte grele, în condiţiile unei ierni deosebit de aspre. Copleşită numeric, Armata a 3-a Română a fost pur şi simplu pulverizată de atacul masiv sovietic după o luptă crâncenă de o zi. Pe 20 noiembrie, o a doua ofensivă sovietică a fost lansată la sud de Stalingrad, în zona apărată de Armata 4-a Română. Şi această armată, compusă în principal din unităţi de cavalerie, a cedat aproape imediat, trupele române fiind încercuite. Pentru salvarea trupelor încercuite, aviaţia germană a propus realizarea unui „pod aerian”, dar aceste misiuni au eşuat aproape imediat din cauza condiţiile meteo defavorabile şi artileriei antiaeriane sovietică, foarte eficientă.

Pierderea   aeroporturilor Pitomnik şi Gumrak a dus la stoparea aprovizionării pe calea aerului şi la încetarea evacuării răniţilor. Din acel moment situaţia trupelor încercuite a devenit dezastruasă. Fără mâncare, fără muniţie şi fără medicamente trupele române şi germane încercuite au fost nevoite să se predea armatei sovietice. La finalul bătăliei, românii au pierdui aproape 2/3 din efective (aproape 160.000 de morţi, răniţi şi prizonieri). Sublocotenentul Grigore Andrei a fost unul din miile de militari români care au rezistat înceruirii, fiind obligat ca în final să se predea armatei sovietice. Mărturia sa se păstrează în Arhiva de istorie orală – Radio România.

“Regimentul nostru de artilerie avea două divizioane: unul cu tunuri de 75 mm şi altul de obuziere de 105 mm. Divizioanele aveau fiecare câte trei baterii de tunuri, fiecare baterie avea câte patru guri de foc. Însumând gurile de foc pe regiment se ajungea la 24 guri de foc. Fiecare baterie avea şi câte o puşcă- mitralieră pentru a se apăra în cazul în care grupe inamice ar fi reuşit să ajungă până în zona noastră. De asemenea, servanţii tunurilor erau dotaţi cu carabine moderne cehoslovace – Z.B. Tunurile cu care erau dotate bateriile de câmp erau fabricate de uzinele Schneider – Putilov din Sankt Petersburg şi aveau o bătaie de 6 – 8 km. Aceste tunuri fuseseră capturate de la ruşi în timpul Primului Război Mondial când ne erau aliaţi. În acel timp, izbucnise marea revoluţie bolşevică şi armata rusă cuprinsă de anarhie părăsise frontul anti-german din sudul Moldovei, nu înainte de a fi dezarmate de unităţile armatei române. Tunurile de câmp capturate de la ruşi au fost trimise la Uzinele Resiţa şi recondiţionate prin şemizare – adică înlocuirea vechii cămăşi cu ghinturile uzate cu una nouă. Cu aceste tunuri recondiţionate au fost dotate regimentele noatre de artilerie de câmp. Cu ele s-a luptat şi în cel de-al Doilea Război Mondial, în general cu rezultate bune, datorită rapidităţii şi eficacităţii în lupta cu blindatele inamice. Al doilea divizion al regimentului nostru era înzestrat cu obuziere noi Skoda de 105 mm, considerate moderne la aceea vreme şi cu o bătaie mai lungă – cca. 15 km. Aceste baterii erau tractate ce cai. În urma unui puternic atac început la 19 noiembrie, sovieticii au reuşit să ne încercuiască. La început eram destul de liniştiţi şi optimişti cu privire la viitorul nostru. Şi inamicul   ne-a dat suficient răgaz. Grosul trupelor sale a plecat în urmărirea nemţilor pentru a nu-i lăsa să se organizeze la teren, aşa că noi cei din cerc puteam să mai aşteptăm. De altfel, nici paza cercului nostru nu era prea puternică. Dacă am fi plecat în grupe mici la începutul încercuirii ne-am fi putut uşor strecura în timpul nopţii. La începutul încercuirii se primeau prin radio de la Comandamentul armatei române dese mesaje prin care ni se cerea să rezistăm. Ni se spunea ca mareşalul german [Friederich] Paulus organizează în grabă un corp de armată care ne va veni în ajutor. Între timp pentru că alimentele erau puţine – nemţii începuseră să ne paraşuteze lăzi cu alimente, dar marea lor majoritate, duse de vânt, cădeau în zona inamicului, care probabil se bucura de aceste daruri neşteptate, căzute din cer. Şi ruşii o duceau greu cu hrana – de această situaţie precară ne-am convins când am căzut prizonieri. Zilele treceau greu, situaţia era din ce în ce mai precară. Muniţia şi hrana se împuţina din zi în zi. Se decretase raţionalizarea alimentelor şi multă economie la muniţie. De la comandanţii unităţilor noastre s-a dat permisiunea de a încerca individual sau în grupe mici să ieşim din încercuire. Puţini au încercat şi au reuşit să se salveze, cei mai mulţi au plătit cu viaţa. Dacă la începutul ofensivei sovietice s-ar fi ordonat o retragere bine organizată am fi putut să scăpăm din încercuire şi situaţia ar fi putut să fie alta. În acele momente, ruşii prea puţin se ocupau de noi. Închiseseră bine cercul în jurul nostru. Interesul lor era să nu-i lase pe nemţi şi pe români să se organizeze pentru a se despresura. Hrana aproape se sfârşise. Începusem să mâncăm caii care scăpaseră în cerc. Ruşii începuseră să ne hărţuiască. Au încercat de câteva ori să ne atace, dar de fiecare dată noi răspundeam pentru ca ruşii să ne creadă încă destul de puternici. Hrană paraşutată nu mai primeam. Situaţia noastră devenise dezastruasă. Noul comandament creat în cerc a hotărât să înceapă tratativele cu sovieticii. Printr-un ofiţer basarabean care ştia ruseşte s-a trimis un mesaj în care se specifica hotărârea noastră de a începe discuţiile cu partea sovietică. Răspunsul lor a fost afirmativ, că sunt de acord să înceapă aceste discuţii, dar nu vor accepta să li se pună condiţii. Solul nostru le-a transmis ruşilor că românii cer să li se garanteze viaţa şi să-şi păstreze obiectele personale. Ruşii au fost de acord cu aceste condiţii ale noastre şi au cerut să se trimită o delegaţie care să stabilească punctele de depozitare a armamentului şi locul de încolonare a prizonierilor. Odată ce condiţiile de capitulare au fost acceptate de către români, s-au stabilit locurile de predare a armantului individual – pistoale, carabine, automate. În acelaşi timp, am luat şi noi măsurile noastre. Mai întâi am distrus gurile de foc prin explozii provocate ţevilor. S-au distrus toate aparatele telefonice şi de transmisie prin radio şi tot ce însemna tehnică militară. Am făcut toate acestea pentru ca inamicul să nu le mai poată folosi. După aceea, ne-am încolonat şi am mers la locurile stabilite în protocolul încheiat cu sovieticii. Aici am depus armele. Apoi am luat drumul lung al lagarelor de pizonieri.”

[Interviu realizat la 13.01.1997 de Octavian Silivestru]