După schimbarea regimului politic la 23 august 1944 şi după semnarea Convenţiei de armistiţiu cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii (la 13 septembrie 1944), încercările germanilor de a reocupa România au fost zădărnicite de luptele duse de Armata Română.
Ofensiva germanilor şi horthyştilor la graniţa de vest a început la 5 septembrie 1944, Aradul fiind cucerit şase zile mai târziu. Apoi, unităţi din Corpul Alpin german au continuat ofensiva pe valea Crişului Alb, unde drumul le-a fost oprit de apărarea elevilor Şcolii de ofiţeri în rezervă de la Ineu, în luptele de la Beliu şi Prunişor.
Pe Valea Mureşului şi-a continuat înaintarea Divizia maghiară Budapesta, cu un efectiv de circa 20.000 de militari, însă înaintarea i-a fost oprită la Păuliş de un detaşament român format din trei batalioane de elevi de la Şcoala de subofiţeri în rezervă de la Radna, un batalion din Regimentul 9 infanterie şi divizionul 61 artilerie grea, în total peste 1.800 de militari.
Între 14 – 20 septembrie 1944, ostaşii români au rezistat eroic unui inamic mult superior atât ca număr, cât şi ca tehnică de luptă, până la sosirea în zonă a marilor unităţi române şi sovietice care i-au determinat pe inamici să se retragă. În Arhiva de Istorie Orală – Radio România se păstrează amintirile profesorului Dumitru Susan (19 nov. 1923, Banpotoc, jud. Hunedoara – 17 iulie 2008, Deva) care a participat la luptele de la Păuliş ca elev sergent la Şcoala de subofiţeri Radna.
„La începutul lui septembrie ’44 trupele germane şi horthyste, masate la graniţa de vest, au forţat graniţa şi au ocupat satele de la graniţă. Rezistenţa noastră era destul de şubredă [pentru că aveam] unităţi puţine; au ocupat Aradul, au ocupat zonele din dreapta şi din stânga Aradului şi apoi au înaintat spre Lipova, spre Radna, spre defileul Mureşului, cu gândul de a ajunge la Deva şi la Alba Iulia, spre a se întâlni cu detaşamentele care atacaseră din nord, dinspre Luduş şi Turda.
În condiţiile acestea grele, Comandamentul, Statul Major al Armatei 1 în fruntea căreia se afla generalul Nicolae Macici a hotărât ca elevii Şcolii de subofiţeri Radna să se constituie în “Detaşamentul de luptă Păuliş”. Acest detaşament, aflat sub conducerea colonelulului Alexandru Petrescu, a primit ordin să organizeze apărarea în faţa localităţii Păuliş şi să nu dea voie inamicului să pătrundă în defileul Mureşului. Această misiunea a fost ordonată în preajma datei de 10 septembrie 1944.
Ne-am deplasat în marş forţat la Păuliş şi ne-am pregătit adăposturile. Ne-am adus aminte de deviza părinţilor şi bunicilor noştri de la Mărăşeşti: “Pe-aici nu se trece!” şi în frunte cu ofiţerii noştri am juruit acolo, în marginea de vest a Păulişului, că nici pe la Păuliş duşmanul nu va trece. Şi n-au trecut!…
Inamicul ne-a atacat masiv, începând cu ziua de 13 septembrie 1944 când am avut primii morţi, primii eroi, primii colegi căzuţi la Baraţca. În ziua de 14 septembrie ne-au atacat cu forţe sporite, iar în 15 septembrie au avut loc cele mai cumplite şi sângeroase încleştări de la Păuliş. Întâmplarea a făcut ca aceste încleştări să se deruleze în sectorul Companiei 6 puşcaşi comandată de căpitanul Ion Fătu, din care făceam parte şi eu, întrucât această companie îşi avea poziţia de o parte şi de alta a şoselei Arad – Deva. Şoseaua trecea peste un canal cu o deschidere de aproximativ 20 m şi cu o adâncime de aproximativ 8 – 10 m, un canal care făcea parte din fortificaţiile de vest ale ţării şi acum era folosit ca şanţ de aducţiune a apelor de pe zona Viilor, spre Mureş. La iniţiativa căpitanului Ion Fătu pe malul acestui şanţ ne-am săpat noi gropile, adăposturile. Acest şanţ a fost aliatul nostru cel mai de seamă, pentru că n-au putut să treacă tancurile şi carele de luptă cu care ne-a asaltat inamicul.
Duşmanul ne-a atacat încă din zori cu artilerie şi cu aviaţie, dar căpitanul ne spusese că adevăratul nostru duşman va veni pe teren, pe pământ, de aceea culcasem porumbul pe o lungime de aproximativ 200 m în faţă, dincolo de şanţ, ca să putem avea câmp vizual. După ce s-a potolit bombardamentul avioanelor şi artileriei, au ieşit din porumb monştrii metalici şi-n urma lor infanteria care s-a bulucit, s-a repezit nebuneşte spre şanţul nostru. Însă, având alături pe acest căpitan experimentat în bătăliile din răsărit şi pe sublocotenenţii Cismaru Gheorghe şi Toma Nicolae, Compania 6 puşcaşi şi-a făcut datoria în mod exemplar.
Am fost atacaţi de şapte ori în cuprinsul zilei de 15 septembrie. Primul val de atacatori a fost culcat la pământ de focul nostru tras cu toate tipurile de arme pe care le aveam asupra noastră. Inamicul şi-a ad
us rezervele ce le avea în satul Sâmbăteni, înspre Arad şi pe aceia i-am obligat să se retragă şi să-şi lase pe câmpul de luptă răniţii şi morţii. În timpul acesta, căpitanul Fătu se târa pe brânci, pe genunchi, de la un pluton la altul, de la o grupă la alta, de la o mitralieră la alta, încurajându-ne, fiindcă eram aproape copii de 19-20-21 de ani şi nu trăsesem alte gloanţe decât în ţinte, nu trăsesem în oameni; ştia că trebuie să depăşim acest impact psihologic şi, cu ajutorul lui, l-am depăşit.
Am tras în acea zi de 15 septembrie întruna, încât s-au înroşit închizătoarele de la puşti. Le-am lăsat alături în iarba înrourată şi-am aruncat grenade cu duiumul asupra poziţiei inamicului; am luat iar arma, am luat iar grenade şi-n felul acesta am reuşit să respingem cele şapte atacuri. N-a fost uşor însă, pentru că inamicul, prin detaşamentele sale de şoc, reuşise să facă o breşă în partea dreaptă a companiei noastre, unde se afla plutonul sublocotenentului Cismaru. Şi prin breşa aceea şi-a strecurat elementele de şoc şi ne-a atacat şi din flancul drept. Deci eram atacaţi din faţă, dinspre vest, dinspre Arad şi eram atacaţi şi dinspre Zarand, din partea dreaptă. În aceste situaţii grele, sublocotenentul Cismaru cu elevii din jurul său a ieşit la contraatac de mai multe ori; sublocotenentul Cismaru a căzut în cele din urmă la datorie alături de mulţi elevi.
Căpitanul Fătu a observat situaţia grea în care se afla compania şi a ordonat apărarea circulară. Şi-a adunat elevii care au mai rămas în jurul său şi a ieşit din gropi la contraatac împotriva acestui inamic care se infiltrase în poziţia noastră. Primul val al invadatorilor a fost aruncat dincolo de şanţ. Dar au apărut alţii şi alţii. În aceste încleştări a căzut la datorie şi căpitanul Fătu.
Asalturile acestea la baionetă l-au descumpănit pe inamic care nu s-a mai putut regrupa să atace resturile Companiei 6 puşcaşi care apăra podul de peste şosea. De teamă, inamicul s-a dispersat prin porumb, a rătăcit şi-a mai atacat pe ici-colo. Singurul ofiţer rămas în viaţă din Compania 6 a fost sublocotentul Toma Nicolae, comandantul Plutonului 2.
Ne-am trezit, noi cei din Plutonul 2 cu un grup de 30 de inamici horthyşti ieşind din porumb în spatele nostru şi somându-ne să ne predăm. Era o situaţie extraordinar de grea: trebuia să ţinem front în faţă şi eram atacaţi din spate. În această situaţie, sublocotenentul Toma – un caracter impulsiv pentru care colegii săi îl porecliseră încă din Şcoala militară “Le fou”, “Nebunul”, a avut o intuiţie extraordinară! Şi-a dat seama că acest duşman ne poate secera într-o clipită şi de aceea a comandat Grupei 3 să se pregătească de asalt la baionetă în spate, împotriva duşmanului care ne-a înconjurat, iar restul plutonului să ţină foc în faţă. La comanda lui am ieşit cu toţii din gropi. El era în fruntea noastră, cu pistolul şi cu grenada în mână. Noi aveam grenadele la centură şi puşca pregătită pentru tragere.
Am ieşit din gropi strigând cu toţii “Ura!”, am strigat atunci din toate piepturile, poate ca niciodată, şi-am tras cu arma din mers, am aruncat grenade. Duşmanul a fost surprins de această tactică rapidă la care nu se aştepta şi-a comis o greşeală mare: soldaţii inamici s-au adunat în jurul comandantului lor, spre a lua o hotărâre. Noi am profitat şi-am tras din plin în acea adunătură. Nouă dintre ei, în frunte cu comandantul lor, au rămas morţi, mulţi au fost răniţi, ceilalţi s-au predat. Pe cei care au rămas vii i-am scos afară din porumbişte, i-am percheziţionat să vedem dacă au arme asupra lor. Spre surprinderea noastră am găsit în sacii lor de merinde o mulţime de mărfuri furate din magazinele din Arad: mănuşi, tacâmuri, căciuliţe, fel de fel de lucruri. I-am îndepărtat de linia frontului, i-am lăsat să se panseze. Oamenii aceştia care văzuseră moartea, care scăpaseră din ghearele ei datorită unui hazard – colegii lor au rămas acolo, în porumb, sângerând, zbătându-se şi murind – aceşti omaneni acum tremurau, erau livizi, le curgeau lacrimile …. parcă nu mai aveau nimic din frumuseţea umană pe feţele lor! Groaza de moarte îi desfigurase!
I-am lăsat să se panseze, i-am îndepărtat şi-apoi, la ordinul sublocotenentului Toma, eu şi cu încă doi colegi i-am dus pe cei 21 de prizonieri şi i-am predat Batalionului 2. Am raportat maiorului Pârcălabu care este situaţia Companiei 6 puşcaşi: căpitanul Fătu căzut la datorie; sublocotenentul Gheorghe Cismaru căzut la datorie; doisprezece elevi-sergenţi – colegii noştri – căzuţi la datorie…”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 10.06.1995]
