Prin Proclamaţia de la 23 august 1944, România a trecut de partea Aliaţilor, dar până la semnarea Convenţiei de Armistiţiu la 12 septembrie, la Moscova, ruşii au continuat să considere armata română drept inamic. Au urmat lupte grele pentru eliberarea Transilvaniei. Colaborarea cu armata roşie a fost dificilă, sovieticii neţinând cont de planurile şi de propunerile tactice ale ofiţerilor români.
La Oarba de Mureş ordinul de a ataca frontal şi fără sprijin de artilerie Dealul Sângeorgiu, puternic organizat genistic de către apărătorii germani, a fost dat de generalul Serghei Trofimenco, comandantul Corpului 22 al Armatei Roşii, căruia i se subordona Armata a 4 – a română. Atacul a avut loc între 22-25 septembrie 1944 şi s-a dat pe un front de numai 400 metri. În timp ce soldaţii germani supravegheau Valea Mureşului din cazematele de pe culmea dealului, ostaşii români au fost trimişi să treacă, sub focul germanilor, prin smârcurile din Valea Mureşului, apoi pe un pod de pontoane construit de geniştii români sub tirul artileriei germane. Lupta pentru cucerirea dealului a însemnat un adevărat măcel pentru soldaţii români. Au căzut peste 11 000 de ostaşi din Diviziile 9 şi 11 infanterie. Inutilitatea atacului frontal a fost semnalată dinainte de ofiţerii români, unii dintre ei încercând să schimbe ordinul dat de comandamentul sovietic, astfel îşi aminteşte Ioan Dumitru, elev-plutonier în Regimentul 4 Dorobanţi – Divizia 3 Infanterie. Mărturia sa cu valore documentară se păstrează în Arhiva de istorie orală – Radio România.
Regimentul 4 Dorobanţi Argeş era compus din cel mai tânăr contingent, contingentul 1945, care avea doar trei-patru [şedinţe de] trageri şi fără instrucţia adecvată, a fost trimis pe front şi măcelărit, în special la Oarba de Mureş.
La Oarba de Mureş terenul era foarte dificil, era Mureşul care era repede, nu aveam poduri şi deci, fiecare trecea cum putea, pe cont propriu. Şi după Mureş, la câteva sute de metri erau nişte dealuri abrupte de parcă trebuia să te urci cu scara. Nemţii, cu efective mici, au putut să distrugă trei divizii în câteva zile. Înaintea luptelor am primit ordin să-l duc pe comandantul diviziei mele, generalul [Ioan] Dumitru la generalul [Nicolae] Dăscălescu, comandamentul Corpului 2 Armată. Ajunşi acolo, am stat la maşină circa o oră, o oră şi ceva, l-am aşteptat afară pe general. Apoi am plecat să-l duc înapoi la comandamentul diviziei. Între timp artileria germană şi-a mărit tragerea, distanţa, şi bătea chiar şoselele de afluire înspre Oarba de Mureş. Am oprit şi generalul a întins o hartă pe capota maşinii şi i-a spus unui maior care ne însoţea: „Uite, i-am cerut generalului Dăscălescu să-mi dea un culoar de-un kilometru, doi, să bag divizia pe aici ca să-i scap pe soldaţi, să nu mai atacam înălţimile alea, care nu se pot lua pentru că sunt prea abrupte. Şi generalul sovietic care era acolo mi-a spus: “În Uniunea Sovietică, dumneata, domnule general, executai ordinul. Acum de ce nu-l mai execuţi? Ăsta e ordinul! Nu mai discutaţi şi vedeţi-vă de treabă.” Şi generalul Dăscălescu a fost forţat de generalul rus care era lângă el în calitate de consilier să nu-i dea voie să atace prin flancuri, pentru că dacă se mişca pe flancuri în dreapta patru-cinci kilometri şi în stânga doi-trei kilometri, putea să înconjoare acest masiv de dealuri şi aceşti oameni nu mai mureau, nu mai trebuia să treacă Mureşul, să atace dealul şi să se ducă la moarte! Generalul Dumitru a primit ordin să atace direct. L-am văzut pe generalul Dumitru, „bătrânul” cum îi spuneam noi, curgându-i lacrimile: „Uite, în noaptea asta trebuie să trimit la moarte atâţia băieţi. Şi fără efect…”
În vara anului 1965 sau ´66 eram la mare, la Eforie. Şi acolo a venit un neamţ cu mâna rănită, se vedea că a fost rănit şi la picior. Şi eu l-am întrebat: „Unde ai fost rănit?” Zice: „La voi, la Oarba de Mureş.” Era locotenent. Ştia puţin româneşte. M-a intreabat: „Unde trăgeai tu? Unde aveai obiectivul?” Zic: „La Fabrica de Cărămidă.” Şi îmi spunea: „Scumpul meu inamic, eu chiar la Fabrica de Cărămidă aveam punctul de comandă, chiar acolo!” A fost o coincidenţă de unu la un milion ca să te întâlneşti cu fostul tău inamic. Şi am discutat numai despre problema războiului şi de Oarba de Mureş. Şi mi-a spus: „N-am crezut că voi, românii, sunteţi aşa de proşti, aşa de înguşti ca să atacaţi aceste dealuri, să treceţi Mureşul, care acolo e repede, să atacaţi aceste dealuri când aveaţi posibilitatea să atacaţi prin flanc, fie mai jos, fie mai sus. Nu v-am înţeles niciodată pentru că ne era milă cum vă omoram ostaşii. Nouă ni se făcuse milă… Voi aveaţi circa trei divizii în sectorul ăla şi noi aveam două sau trei batalioane. Aşa de subţire era apărarea noastră, însă dotată cu armament de mare eficienţă. Ne era nouă milă cum aţi trimis voi ostaşii la moarte şi n-am înţeles niciodată …” Eu i-am spus de ordinul generalului sovietic. Şi locotenteul neamţ mi-a zis: „Acum am înţeles că ce-au făcut sovieticii la Katin cu polonezii, au făcut cu ostaşii voştri [la Oarba de Mureş]. V-au omorât ostaşii voştri la Oarba de Mureş, că n-aveau cum să vă cureţe armata…”
[Interviu realizat de Remus Cârstea, 12.05.2001]
