Fiul generalului Constantin Coandă povestea, în numeroasele interviuri în care era întrebat cum a devenit inventator, despre fascinaṭia pe care a exercitat-o vântul asupra sa, încă de când era copil. Tot cu un astfel de prilej, o înregistrare-document realizată la Radio România în 1967, fizicianul Henry Coandă îṣi amintea despre elevul Henry Coandă ṣi zmeiele sale. Şcoala Petrache Poenaru s-a putut mândri cu un astfel de elev, Liceul Sfântul Sava s-a putut, de asemenea, mândri cu el ṣi apoi Liceul Militar din Iaṣi, de unde a plecat, în 1903, cu gradul de sergent major. Studiile militare ale lui Henry Coandă au continuat, la insistenṭele tatălui său, dar, din fericire pentru ṣtiinṭa universală, nu au constituit punctul de plecare al unei cariere.
Iată un fragment din interviul pe care inventatorul motorului cu reacṭie l-a acordat postului Radio România în 22 iunie 1967:
„Acest fenomen de ataşament al meu pentru vânt m-a făcut să fac zmeie şi […] eu făceam zmeie toată ziua, cu Dinescu, Gheorghe Dinescu şi cu Petru Petrovici care erau la şcoală cu mine, la Sfântul Sava. Dar chiar înainte, la Petrache Poenaru, şcoala primară, zmeiele totdeauna le făceam, mai ales că eu purtam plete şi, ca să intru la şcoală, trăgeau copiii de pletele mele; atuncea m-am decis, sau tată-meu s-a decis să-mi taie pletele şi mi-a fost foarte dezagreabil. Şi fiindu-mi foarte dezagreabil acest lucru, pentru ca să mă liniştească, mi-a făcut un zmeu mare. Aşa am început… […]
Ce ne-aţi putea spune despre primele experienţe în domeniul aviaţiei reactive?
Asta e mai complicat…
Se pare că tot la vârsta de şcoală…
Bine, dar… eram la Şcoala Militară, la Dealul Spirii şi eram ofiţer şi eram cam tânăr şi aveam pe Zamfirescu care era colonel comandant la Dealul Spirii. Şi-am făcut atunci un prim aparat cu două reactoare care nu erau altceva decât două rachete. Bineînţeles, era prea multă putere, acest aparat s-a dus, mi s-a spus că nişte copii l-au găsit, s-au jucat cu el, dar eu nu l-am mai văzut. Dar când m-am întors din Dealul Spirii la Bucureşti, se dădea un soi de revistă, la [Teatrul] Tănase, Scump, dar face!… Şi-n această revistă trecea dintr-o parte în cealaltă [a scenei] un domn care purta în spatele lui, mai jos de spate, un soi de rachetă şi bineînţeles am fost foarte jignit de această chestiune, dar în fine… Am luat-o aşa şi pe urmă… acuma râd de asta, dar atuncea eram foarte supărat!
Spuneţi-mi, lecturile preferate din anii adolescenţei v-au influenţat întrucâtva pasiunea?
Ceea ce m-a influenţat foarte mult pe mine a fost cu certitudine Jules Verne… asta e cu certitudine! Actualmente, bineînţeles că lucrurile pe care le prevedea Jules Verne sunt astăzi toate… copiii nu se mai interesează. Dar bineînţeles că dacă din timpul lui Pascal, cineva s-ar fi pasionat pentru o roabă, înainte ar fi fost un lucru extraordinar, pentru că nu se cunoştea roaba! Şi roaba a fost făcută şi terminată de către Pascal. […] Ei bine, la fel s-a făcut şi cu Jules Verne: astăzi toate lucrurile lui Jules Verne toată lumea le admite, dar în timpul nostru nu era nimic!”
