În timpul Războiului pentru Întregire sublocotenetul aviator al Armatei Române Vasile Niculescu, plecat pe front la cerere cu Escadrila de recunoaṣtere ṣi bombardament uṣor, a avut câteva victorii importante. Dar ceea ce i-a adus o faimă păstrată până astăzi a fost „Zborul Unirii”, acea misiune deosebit de importantă pentru unirea Transilvaniei cu ṭara, la 1 Decembrie 1918. Cu o săptămână înainte, Cartierul General al Armatei avea de trimis urgent Consiliului Naṭional Român din Transilvania documente pentru pregătirea decretării unirii. Vasile Niculescu s-a oferit să le transporte cu avionul său Farman cu care a decolat de la Bacău. A mers pe linia Siretului, deasupra Miercurei Ciucului, între Târnave, până la Blaj. Bucuria pe care i-a oferit-o această misiune avea să rămână nestinsă mai bine de jumătate de secol. Dovadă stă interviul cu Vasile Niculescu, înregistrat la Muzeul Etnografic din Rădăuṭi, în anii ’70, a cărui copie se află ṣi în Arhiva de istorie orală a S.R.R. Cu acel prilej, Vasile Niculescu vorbea despre anii în care se construise personalitatea sa tumultuoasă, mereu în căutare de ceva nou.
„Am învăţat şcoala primară în Fălticeni. Am avut un timp [între 1901-1903] învăţător pe Sadoveanu, că eram vecini. El era prieten cu poetul Tutoveanu care era în concediu şi era plecat la Bârlad. Şi ştiu atâta: că în banca a treia eram eu, într-a doua un altul şi în prima… în sfârşit, [Sadoveanu] punea întrebări, ca literat; zice: „Cum o să spui tu când nu e nici zi nici noapte?„ Tace… Eu, de colo, spun: „Se îngână ziua cu noaptea„. Sadoveanu: „Uite, asta e!…„
Altfel, eram cam zurbagiu. […] Iarna, cu săniuţa, pe strada Rădăşeni, că acolo locuiam, a treia casă de la Sadoveanu. […]
Deci, ca să revenim un pic la cele spuse, dumneavoastră aţi urmat cursurile Seminarului Teologic, din câte am înţeles, din Iaşi…
Da, da…
…şi totuşi nu aţi devenit preot.
Da… bine, se ştia şi la examenul de sfârşit de an [1915], ştiam că eu n-am să mă fac popă.
V-aş ruga să ne spuneţi când s-a întâmplat această întoarcere a dumneavoastră spre o altă profesiune?
Apăi, eu eram cam de mic pornit spre asta […], eu de mic ciopleam, de mic mă ocupam cu chestiuni de-astea, cu sănii cu zmeie, cu… mă rog, cu fel de fel de lucruri. Eu n-aveam înclinaţia asta, m-am dus pentru că şi alţii s-au dus la Seminar, zic, hai să mă duc şi eu, că tata ar fi vrut să fiu preot, tata era preot… Am o sfântă amintire despre el, [era în] comună mare, de 15000 de locuitori, nici un sectant nu era. Nici un sectant! […]
Atunci să ajungem, dacă sunteţi amabil, la perioada imediat următoare absolvirii Seminarului de la Iaşi.
M-am dus, n-au ştiut nici părinţii, m-am dus direct la şcoala de pilotaj, ăsta era visul meu. Şi-abia după câteva luni au aflat că eu sunt… mama n-a zis nimic, tata nu, m-au lăsat aşa, în voia soartei.
Şcoala de pilotaj, să precizăm, din Bucureşti.
Da, din Bucureşti. Din Bucureşti, la Băneasa. Era una la Cotroceni, aceea cu dublă comandă şi asta de la Băneasa cu simplă comandă, pe avioane Bleriot care au trecut de două ori Canalul Mânecii.
În ce constau cursurile acelea de…?
Toate, teoretic, din ce-i format avionul, care era construcţia lui, aşa, motoarele. Uite, n-am făcut lucrul ăsta. Partea principală îi pilotajul. Pilotajul!…[…] Aveam un prieten, unul Petre Macovei ṣi stăteam şi aşteptam să zbor şi eu. Şi era un avion nemţesc, unul Rumpler. Cică: „Hai să facem un zbor!„ şi am făcut un zbor. Am avut o senzaţie, nu pot să zic plăcută sau neplăcută. Am văzut deodată sus, în înălţime, casele mici, pe-acolo, nu eram deloc emoţionat. Ăsta a fost primul meu zbor. 1915… deci, vara…
Cât timp au durat cursurile acestea de pilotaj?
Apăi, am încheiat… un an să zicem aşa. Deci am făcut… a venit evacuarea şi-am venit după aceea cu Şcoala de pilotaj, de antrenament, la Bârlad, acolo am făcut iarăşi antrenamentul, şi apoi mai târziu ne-am întors la Botoşani.”
