Teofil Totezan s-a născut cu puṭin înainte de primul război mondial, într-un bordei de agricultori săraci din comuna Legii, judeṭul Cluj. După război ṣi după Marea Unire, ducându-se la târg, copilul de 11 ani a înṭeles că lumea este cu mult mai mare decât ograda părintească, dar posibilităṭile familiei sale nu îi permiteau să vadă prea departe. Aṣa a ajuns în anii ’20 ucenic la un cizmar ṣi, în paralel, elev la Şcoala profesională din Gherla. La 89 de ani Teofil Totezan îṣi privea viaṭa cu blândeṭe ṣi optimism, dar nu-i putea ierta totuṣi că nu îl lăsase să devină ofiṭer.
„Tatăl meu era om fără carte, mama mea avea două clase. Că noi am fost ocupaţi de unguri şi atuncea nu am avut şcoli româneşti. Dar mama totuşi a prins două clase în limba română, tata nu ştia carte deloc.
M-am dus odată în târg şi am văzut oameni… adică cizmărie, cum vedeai, cizme… bocanci! Şi am prins dragoste de acelea… Şi mi-a venit, aşa, un dor nebun de ducă, chiar aşa cum e cântecul. Şi eram la şcoală doi băieţi, unul era… tatăl lui era meşter de case, de şuri din astea, şi avea şi pământ mai mult ca tata ṣi băiatul lui, la şcoală, era cel mai bun la română. Eu eram cel mai bun la matematică. Şi pe el l-o dat la liceu la Gherla, şi pe mine nu o avut ce face tata… [Eu ziceam] că „plec în lume, plec în lume!„ ṣi atuncea s-a dus tata la Târgu-Mureş, la Şcoala de Ofiţeri, ca să mă primească acolo, dar probabil că a făcut o greşeală, că trebuia să mă ducă de faţă cu cine are de-a face. Şi nu m-a primit. Şi atunci n-a avut ce face şi pe urmă m-a dus la oraş. M-a dus… m-a dat la cizmărie. Asta am vrut eu, că am zis că vara lucrez la umbră şi iarna la căldură. Şi apoi m-am dus şi am făcut şcoală profesională la Gherla… la unul, Chenzeanu Ion.
Ce însemna ṣcoala profesională atunci?
Ce se întâmplă, [de exemplu] dumneata erai patron ṣi eu veneam să intru la dumneata să învăţ, ucenic. Dar eram obligat să urmez ṣcoala profesională. Adică aveam de trei ori pe săptămână, marţea, vinerea şi joia; joia aveam desen şi în celelalte… Că puteai să intri fără nici o clasă, puteai să fii ucenic! Şi apoi puteai să intri în clasa I-a, în clasa a II-a şi mergeai până… Şi când m-am dus eu ucenic, că înainte se făcea patru, cinci, şase ani, câte un băiat la patron. Şi când m-am dus eu, nu mai aveai nevoie decât de trei ani. Şi atunci tata, neavând ce face, m-a găsit cu trei ani, dar plătea 200 de kilograme de grâu pe an pentru întreţinerea mea, la patron. […]
Deci aveaţi de trei ori pe săptămână desen…
Nu! O dată aveam desen şi la celelalte, materii de cultură…
Şi meserie când învăţaţi?
Păi în celelalte zile, adică luni, marţi, miercuri… că stăteai la patron! Erai în casă la patron, dai mâncare la porci, mergeai după buruieni ṣi aşa mai departe…
Dar când învăṭaṭi să confecţionaţi pantofi?
Da.. Şi pe urmă te învăţa! Te învăţa! Că am avut şi norocul ăla, că am dat peste un om care ce spunea făcea…
Duminica aveaţi liber?
Nu aveai liber niciodată!
Nu vă dădea liber să ieşiţi în oraş sau…
Ba, acasă ne dătea drumul, după masă, să te plimbi niţel… te dădea. Dar dimineaţa aveai treaba cu gospodăria. Erai şi ucenic şi servitor.
Dar de sărbători, de Paşti sau de Crăciun, vă dădea voie să plecaţi la familie?
Îl făceai acolo! Acolo erai… aia era viaţa.
Dar dacă venea tatăl dumneavoastră sau mama dumneavoastră să vă vadă, vă lăsa?
Da… nu! Că am avut norocul… adică mai târziu m-am gândit că am avut noroc, că atunci nu mi-am dat seama. Stăpânul meu, meşterul la care am învăţat, el era băiat… tatăl lui mătura în parc. Şi el a fost un om, un băiat foarte frumos, şi a învăţat meserie şi a luat de nevastă fata unui cizmar bogat, care era armean. Şi ăla a avut trei fete şi la fiecare fată i-a dat o casă. Şi aşa că meşterul meu avea casă de la socru-său. Dar era un om foarte… spunea: „Acum să mă înjuri, nu când vei fi mare!„ ṣi eu ziceam: „Doamne, scapă-mă de el, că nu o să mă gândesc niciodată…„` Şi azi mă gândesc la el, că el m-a făcut om! „Dacă te prind că fumezi, uite aşa îţi bag cu făcăleţul pe gât!„ ṣi ne era frică, că la toţi ne făcea… ṣi ne era frică şi uite, n-am fumat şi n-am mai fumat niciodată în viaţă…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2000]
