Regina Elisabeta I (Elizabeth I) s-a născut la 7 septembrie 1533 şi a domnit timp de 44 de ani, o perioadă înfloritoare cunoscută ca era elisabetană sau Epoca de Aur, marcată de sporirea puterii Angliei pe plan mondial. A fost regină a Angliei şi regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa, în 1603. Elisabeta era fiica lui Henric al VIII-lea al Angliei şi a lui Anne Boleyn, care a fost executată la nici trei ani de la naşterea sa. Elisabeta I a fost al cincilea şi ultimul monarh al casei Tudor (primii fiind Henric al VII-lea, Henric al VIII-lea, fratele său vitreg Eduard al VI-lea, verişoara sa Jane Grey şi sora sa vitregă, Maria I). Fratele său vitreg Eduard a domnit până la moartea sa în 1553 când a lăsat-o moştenitoare pe Lady Jane Grey, încălcând Actul de succesiune a lui Henric al VIII-lea. Dar voinţa lui Eduard este ignorată, Jane Grey este executată şi îi urmează Maria I, sora vitregă a Elisabetei. Cinci ani mai târziu Elisabeta devine regină la douăzeci şi cinci de ani. Deoarece nu s-a căsătorit niciodată, în ciuda numeroaselor oferte, casa Tudor s-a stins la moartea ei.
A fost cunoscută şi ca Regina Fecioară, Buna regină Bess sau Gloriana.
Elisabeta s-a născut în Palatul Greenwich în 7 septembrie 1533 şi a primit numele bunicilor ei Elisabeta de York şi Elisabeta Howard. A fost singura fiică a lui Henric al VIII-lea al Angliei şi a celei de-a doua soţii Anne Boleyn. La naştere, Elisabeta era moştenitoarea prezumtivă a tronului. Sora ei vitregă, Maria îşi pierduse dreptul la succesiune fiind declarată ilegitimă, după ce tatăl ei Henric a anulat căsătoria cu mama ei, Caterina de Aragon, pentru a se căsători cu Anne Boleyn.
În ianuarie 1536, Anne Boleyn naşte un fiu care moare; Henric pentru a se putea recăsători, o acuză de trădare cu fratele ei şi este închisă la Turnul Londrei. În 19 mai 1536, când Elizabeta avea doi ani şi opt luni, mama sa Anne Boleyn este decapitată. Elisabeta este declarată ilegitimă, pierde titlul de prinţesă şi este crescută în exil la castelul din Hatfield împreună cu sora sa vitregă Maria.
La unsprezece zile după moartea lui Anne Boleyn, Henric se căsătoreşte cu Jane Seymour care, în 1537, dă naştere unui fiu, Eduard, şi moare. Elisabeta şi Maria sunt considerate ilegitime şi nu sunt privite cu ochi buni, iar Eduard este moştenitorul de necontestat al tronului. Mai târziu, a şasea soţie a lui Henric, Catherine Parr, îl convinge pe rege să se împace cu fiicele sale şi sunt reintroduse pe linia de succesiune, prin Actul de succesiune, după Eduard.
Până în 1550, când în mod formal educaţia ei ia sfârşit, Elisabeta ajunge să fie una dintre cele mai educate femei din generaţia ei. Vorbea patru limbi: franceză, italiană, flamandă şi spaniolă. Ştie să scrie în engleză, latină şi italiană. Sub supravegherea lui Grindal, un profesor talentat, ea face progrese în greacă şi latină. Ea vorbea de asemenea galeza, cornish (dialect ce se vorbea în Cornwall), scoţiana şi irlandeza. Ambasadorul veneţian a declarat că ea „vorbea fiecare dintre aceste limbi de parcă ar fi fost limba ei maternă”.
Henric al VIII-lea Tudor moare în 1547, iar fratele vitreg al Elisabetei devine rege la nouă ani cu numele de Eduard al VI-lea. Catherine Parr, văduva lui Henric, se recăsătoreşte cu Thomas Seymour de Sudeley. Cuplul o ia pe Elisabeta în casa lor din Chelsea. Unii istorici sunt de părere că în această perioadă Elisabeta a trecut printr-o criză emoţională care a afectat-o pentru tot restul vieţii. Seymour, care are aproape patruzeci de ani, este încă plin de farmec şi atrăgător şi se pare că are un comportament nepotrivit faţă de Elisabeta, care are paisprezece ani. Când Catherine Parr moare la naştere, în 5 septembrie 1548, el îşi reînnoieşte atenţiile faţă de Elisabeta cu intenţia de a o lua în căsătorie. Fratele său, Eduard Seymour şi Consiliul află despre comportamentul său din trecut faţă de Elisabeta şi este ultima picătură. În ianuarie 1549 este arestat şi acuzat de complot: intenţia de a se căsători cu Elisabeta şi de a-l detrona pe Eduard. Elisabeta, care trăia la Hatfield House, nu recunoaşte nimic. Seymour este decapitat în 20 martie 1549.
Eduard al VI-lea moare în 6 iulie 1553 în vârstă de cincisprezece ani. Eduard lasă un testament în care anulează Actul de succesiune şi le exclude pe Maria şi Elisabeta de la succesiunea la tron; în schimb o desemnează succesoare pe Lady Jane Grey, fiica surorii lui Henric al VIII-lea, Maria Tudor. Lady Grey este proclamată regină de către Consiliul Privy, dar după nouă zile este demisă. Maria intră triumfal în Londra însoţită de Elisabeta. Dar spectacolul de solidaritate între surori nu durează mult. Maria, catolică, vrea să zdrobească credinţa protestantă a Elisabetei. Maria ordonă ca toată lumea să participe la liturghiile catolice, iar Elisabeta este nevoită să se prefacă.
Au existat revolte împotriva reginei Maria I (mai ales rebeliunea lui Wyatt din 1554), în urma cărora Elisabeta a fost închisă in Turnul Londrei, fiind bănuita de complicitate. Dupa două luni de carceră, ea a stat în arest la domiciliu. Dar soarta i-a fost, în cele din urmă, favorabilă.
Pentru toată durata domniei sale, Maria I a continuat să-i persecute pe protestanţi şi şi-a câştigat supranumele de Maria cea sângeroasă (Bloody Mary). Elisabeta s-a prefăcut catolică, dar şi-a păstrat credinţa protestantă. Când devine clar că Maria nu este însărcinată şi nu va avea copii, succesiunea Elisabetei pare asigurată. În 1558, Maria se îmbolnăveşte, iar la 6 noiembrie 1558 o va recunoaşte pe Elisabeta drept succesoarea ei; în 17 noiembrie Maria moare, iar Elisabeta urcă pe tron.
Popularitatea sa este mult mai mare decât cea a surorii sale. În ajunul încoronării, trecerea Elisabetei prin oraş este întâmpinată cu bucurie de mulţime, iar răspunsurile ei deschise şi pline de har fac să fie îndrăgită de spectatori.
Elisabeta este încoronată în 15 ianuarie 1559. În acea vreme nu exista încă un arhiepiscop de Canterbury. Episcopii mai bătrâni refuză să participe la ceremonie (socotită ilegitimă după canoanele bisericii deoarece este protestantă), iar Elisabeta este încoronată la Westminster Abbey de episcopul de Carlisle, o figură puţin importantă, iar comuniunea este celebrată de capelanulul ei personal pentru a evita să fie celebrată cu ritualul catolic. Încoronarea Elisabetei va fi ultima celebrată cu ritualul latin: următoarele încoronări se vor desfăşura cu ritualul în limba engleză.
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”] https://www.youtube.com/watch?v=2uapvgwQpgM[/youtube]
Convingerile personale religioase ale Elisabetei I au fost mult dezbătute de către cercetători. Deşi protestantă, ea a păstrat simboluri catolice cum ar fi crucifixul şi a minimalizat importanţa predicilor, care erau de o importanţă capitală în religia protestantă. În general, ea a folosit pragmatismul în tratarea chestiunilor religioase. Elisabeta şi consilierii săi se temeau de o posibilă cruciadă catolică împotriva Angliei „eretice”. Regina a căutat o soluţie care să nu irite catolicii, dar care să satisfacă dorinţele protestanţilor englezi. Dar nu tolerează puritanii extrem de zeloşi care cer reforme radicale.
Elisabeta este nevoită să accepte titlul de Guvernator Suprem al Bisericii Angliei, deoarece titlul de Lider Suprem nu era potrivit pentru o femeie. Noul Act de Supremaţie este adoptat în 8 mai 1559 şi toţi funcţionarii depun jurământ de loialitate faţă de regină cu pedeapsa de pierdere a postului; legile de erezie sunt anulate pentru a evita o repetare a persecuţiilor practicate de Maria I. În acelaşi timp este adoptat un nou Act de Uniformitate pentru a face obligatorie utilizarea versiunii din 1552 a Cărţii de rugăciuni Book of Common Prayer. Totuşi sancţiunile pentru cei ce nu respectau acest act nu erau excesive.
De la începutul domniei, era de aşteptat ca Elisabeta să se căsătorească şi problema era cu cine. Cu toate acestea ea nu s-a căsătorit niciodată din motive rămase neclare. Istoricii au speculat că a fost descurajată din cauza experienţei cu Thomas Seymour sau pentru că ştia că este infertilă. A luat în considerare diverşi pretendenţi până la vârsta de cincizeci de ani. Ultimul dintre aceştia a fost ducele François de Anjou, care era cu 22 de ani mai tânăr. Prin căsătorie, Elisabeta risca să-şi piardă puterea ca şi sora ei, care a fost manipulată de Filip al II-lea al Spaniei, dar în schimb dădea posibilitatea unui moştenitor. Un soţ putea provoca de asemenea instabilitate politică sau o insurecţie.
Celibatul Elisabetei a inspirat un cult al virginităţii. În pictură şi poezie ea este reprezentată ca o fecioară sau o zeiţă, nu ca o femeie obişnuită. Iniţial doar Elisabeta face o virtute din virginitatea sa şi în 1559 ea declară în Camera Comunelor „La sfârşit, pentru mine va fi suficientă o placă de marmură pe care să scrie că regina care a domnit atât de mult a trăit şi a murit virgină”. Mai târziu poeţii şi scriitorii au preluat această temă şi au dezvoltat o iconografie exaltantă a reginei. Omagiile publice către regina fecioară din 1578, mărturisesc în secret opoziţia la tratativele de căsătorie cu ducele de Anjou. Elisabeta I a insistat că ea este căsătorită cu regatul şi supuşii săi. În 1599 ea vorbeşte despre „toţi soţii mei, bunul meu popor”.
Elisabeta a avut însă o mare dragoste, prietenul său din copilărie Robert Dudley. Pentru o perioadă, Elisabeta ia în serios posibilitatea căsătoriei cu Dudley. Sftenicii săi îşi fac cunoscută dezaprobarea faţă de idea unei asemenea căsătorii. Se zvoneşte că nobilimea se va revolta în cazul înfăptuirii ei. Pentru un deceniu Dudley rămâne un posibil candidat, iar în 1564 este făcut conte de Leicester. Când în 1578 în cele din urmă Dudley se recăsătoreşte, Elisabeta extrem de geloasă, reacţionează cu multe demonstraţii de antipatie faţă de soţia lui, Lettice Knollys. Cu toate acestea, istorica Susan Doran este de părere că Dudley a rămas întotdeauna „în centrul vieţii sentimentale a Elisabetei”. Dudley a murit la scurt timp după înfrângerea Armadei Spaniole. După moartea Elisabetei I, printre lucrurile sale personale a fost găsită o scrisoare de la Dudley pe care era scris „ultima sa scrisoare”.
În general, Elisabeta a purtat o politică externă defensivă, o excepţie fiind ocuparea portului Le Havre de către trupele engleze, în octombrie 1562. Intenţia Elisabetei era de a-l prelua în schimbul portului Calais, care căzuse în mîinile francezilor în ianuarie 1558. Dar planul eşuează, deoarece hughenoţii francezi se aliază cu catolicii şi preiau oraşul, iar trupele engleze sunt nevoite să se retragă în iunie 1563. După acest atac, Elisabeta nu a mai întreprins alte expediţii militare pe continent până în 1585. Cu toate acestea, a dus o politică agresivă pe mare prin intermediul flotei sale şi a lupilor de mare John Hawkins şi Walter Raleigh, care au atacat comerţul spaniol din Caraibe şi Oceanul Atlantic. Corsarul Francis Drake face înconjurul lumii în perioada 1577-1580 şi va deveni celebru mai târziu pentru atacurile asupra porturilor şi flotei spaniole.
În acelaşi timp, Francis Drake întreprinde o largă campanie împotriva porturilor şi navelor spaniole în Caraibe în 1585, 1586 şi 1587 şi atacă portul Cadiz unde distruge numeroase nave de război, pregătite pentru invazia Angliei. În 12 iulie 1588, Armada spaniolă condusă de Alessandro Farnese, traversează Canalul Mânecii pentru a invada Anglia. O combinaţie de decizii proaste, ghinion şi atacul din partea navelor engleze lângă Gravelines, fac ca în 29 iulie, flota spaniolă să fie împrăştiată şi respinsă în Marea Nordului. Doar jumătate din „Invincibila Armada” spaniolă a reuşit să se întoarcă în Spania. Englezii sub comanda lui Robert Dudley o invită pe Elisabeta să inspecteze trupele la Tilbury în Essex în 8 august. Îmbrăcată cu o rochie albă şi o platoşă de argint, Elisabeta ţine unul din cele mai faimoase discursuri ale sale:
„Poporul meu iubit, consilierii însărcinaţi cu securitatea mea m-au avertizat să nu apar în faţa armatelor mele, de teama unei trădări. Dar vă asigur, nu vreau să trăiesc îndoindu-mă de poporul meu drag şi fidel. Ştiu că am trupul slab al unei femei, dar am inima şi stomacul unui rege şi a unui rege al Angliei- şi nu-mi pasă de ducele de Parma(Farnese), sau de oricare prinţ din Europa care îndrăzneşte să invadeze hotarele regatului meu”.
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=T3Bq1h728X0[/youtube]
Înlăturată ameninţarea invaziei, poporul sărbătoreşte. Procesiunea Elisabetei la ceremonia de la catedrala Old St. Paul’s, rivalizează cu fastul încoronării sale.
Înfrângerea Armadei spaniole, a fost un important succes de propagandă pentru Elisabeta I şi pentru Anglia protestantă. Englezii au considerat victoria ca o favoare de la Dumnezeu şi ca o dovadă a inviolabilităţii naţiunii, sub conducerea unei regine fecioară. Însă această victorie nu a fost un punct de cotitură al războiului, care a continuat şi de multe ori a fost în favoarea Spaniei.
Comerţul şi relaţiile diplomatice cu statele arabe, înfloresc în timpul domniei Elisabetei I. În ciuda interdicţiei papale, Anglia exportă armuri, muniţii, metale şi lemn în schimbul zahărului din Maroc.
S-au stabilit relaţii diplomatice cu Imperiul Otoman în urma creării Companiei Turciei şi primul ambasador britanic William Harborne, a ajuns la Poarta Otomană în 1578. Elisabeta I are un schimb de scrisori cu sultanul Murad al III-lea şi într-una din ele sultanul scrie că „Islamul şi religia protestantă au mai multe în comun decât catolicismul, deoarece resping idolatria” şi îi propune o alianţă. Spre disperarea Europei catolice, Anglia exportă Imperiului Otoman plumb şi staniu, necesare pentru fabricarea armelor şi muniţiilor. Elisabeta I a luat în serios operaţiile militare comune cu Murad al III-lea, în timpul războiului cu Spania şi corsarii englezi şi otomani au cooperat de multe ori pentru a ataca navele spaniole.
După înfrângerea Armadei spaniole, Elisabeta se confruntă cu noi dificultăţi. Lupta împotriva Spaniei şi Irlandei continuă, iar economia este afectată din cauza recoltelor sărace şi a costurilor războiului. Preţurile cresc şi nivelul de trai scade. În acelaşi timp reprimarea catolicilor se intensifică, iar în 1591 regina aprobă interogarea şi supravegherea proprietarilor catolici. Pentru a menţine iluzia de pace şi prosperitate se bazează tot mai mult pe spionii interni şi propagandă.
În faimosul „discurs de aur” din 30 noiembrie 1601, Elisabeta îşi declară ignoranţa faţă de abuzuri şi îi câştigă pe parlamentari cu promisiuni şi făcând apel la sentimente. Această perioadă de incertitudine economică a dus la o înflorire literară fără precedent în Anglia. Conceptul de Epocă de aur , Era elisabetană este legat în mod esenţial de talentul arhitecţilor, muzicienilor, poeţilor şi dramaturgilor şi nu de Elisabeta I care nu a fost o mare patroană a artelor. În timp ce Elisabeta îmbătrânea, imaginea ei evolua treptat. A fost reprezentată cu imaginea Dianei sau a Astreei, iar după înfrângerea Armadei spaniole, ca şi Gloriana, regina zânelor mereu tânără, în poemul lui Edmund Spenser. Portretele sale erau tot mai puţin realiste fiind reprezentată mereu tânără. De fapt, după ce suferise de variolă în 1562, pielea sa a rămas profund marcată şi era pe jumătate cheală, fiind nevoită să folosească peruci şi cosmetice. Cu toate acestea cu cât frumuseţea ei se stingea, cu atât mai mult curtenii o lăudau.
Portretele sale din anii 1580-1590 înfăţişează imaginea arhetipală a Elisabetei: singură, maiestuoasă, cu chipul lipsit de expresii, cu o atitudine imperială, şi virginitatea reprezentată prin diverse simboluri (perle, cireşe, blana de hermină).
Starea sănătăţii reginei rămâne stabilă până în toamna anului 1602, când o serie de decese în rândul apropiaţilor săi o aruncă într-o depresie profundă. În februarie 1603 moare Catherine Howard, care îi fusese alături 45 de ani şi moartea ei este o dură lovitură pentru Elisabeta. În martie cade bolnavă şi moare în 24 martie 1603, la palatul Richmond între ora două şi trei dimineaţa. Câteva ore mai târziu, consiliul îl declară rege pe Iacob al VI-lea al Scoţiei.
Sicriul Elisabetei este transportat în timpul nopţii pe Tamisa, pe un şlep luminat de torţe. Apoi un dric tras de patru cai o poartă la Westminster Abbey. Cronicarul John Stow povesteşte: catedrala Westminster gemea de lume, străzile erau pline de oameni, cortegiul funebru fiind urmărit şi de la ferestrele caselor, iar când au văzut statuia de pe sicriu, gemete şi plânsete s-au ridicat din mijlocul mulţimii, cum nu se mai văzuseră până atunci. A fost înmormântată la Westminster Abbey alături de sora sa Maria I, într-un mormânt comun pe care scrie Regno Consortes & urna hic obdormimus Elizabetha et Maria sorores, in spe resurrectionis „consoarte pe scaunul de domnie şi în mormânt, aici dormim, Elisabeta şi Maria surori, în nădejdea învierii”
Pentru standardele vremii – şi în comparaţie cu tatăl, fratele şi sora sa – Elisabeta a fost un model de toleranţă religioasă. Graţie ei, istoria engleză nu a fost pătată de masacre religioase şi ţara nu a ajuns în război civil din cauza acestor probleme. Flota engleză şi navele Elisabetei au condus călătoriile de explorare, punând bazele procesului ce va duce ulterior la naşterea marelui Imperiu Britanic. În aceeaşi perioadă, Francis Drake a devenit primul englez care a înconjurat globul; Francis Bacon şi-a expus viziunile filosofice şi politice şi s-a produs colonizarea Americii de Nord, sub Sir Walter Raleigh şi Sir Humphrey Gilbert. Elisabeta a fost calificată drept un conducător temperamental şi uneori indecis. Spre sfârşitul domniei, o serie de probleme economice şi militare i-au afectat popularitatea. Totuşi îi este recunoscută carisma şi încăpăţânarea, într-o perioadă în care suveranii din ţările vecine înfruntă dificultăţi interne care le periclitează tronurile. Domnia sa a fost marcată de prudenţa în ceea ce priveşte acordarea de onoruri şi demnităţi. În timpul domniei reginei Elisabeta au fost ridicate la rang nobiliar doar opt persoane.
Cei 44 de ani de domnie ai Elisabetei au dat stabilitate regatului şi au ajutat la crearea identităţii naţionale. Mulţi istorici afirmă, fără teama de a greşi, că regina virgină a zămislit Anglia modernă.
Documentarea: Bianca Ioniţă
