DOCUMENTAR: Racheta nazistă V-2, precursorul erei spaţiale

Cine ar fi bănuit că cea mai întunecată perioadă a omenirii avea să contribuie decisiv la cea mai măreaţă realizare a omului: cucerirea spaţiului? Sub ruinele celui de-al Treilea Reich zăcea praf de stele.

Pe măsură ce trupele sovietice înaintau spre Germania nazistă, imediat după debarcarea aliată din Normandia, era evident că cel de-al Doilea Război Mondial se apropia de sfârşit. Pentru că apărarea germană dădea semne de slăbiciune în faţa acestor forţe, Hitler a încercat să recurgă la un ultim mijloc de sfidare: temuta rachetă V-2, o armă perfidă.

Pe 6 septembrie 1944, prima rachetă de luptă V-2 a lovit Parisul. Două nopţi mai târziu, pe 8 septembrie 1944, o a doua a lovit periferiile Londrei. Era începutul a şase luni de teroare şi distrugeri. Racheta avea o rază de acţiune de 400 de kilometri şi se deplasa cu viteză supersonică. Distrugerile pe care le provoca această armă îngrozitoare erau imense. În plus, nu exista niciun semnal care să dea de ştire celor de la sol că urmează să cadă un V-2. Germanii au folosit 4.000 de astfel de rachete pentru a bombarda Londra şi Parisul. Singurul avantaj ce le rămasese aliaţilor a fost faptul că ritmul de producere al acestora nu era unul foarte rapid, iar combustibilii erau deja o mare problemă pentru germani, din cauza blocadei aliate.

Aliaţii au avut norocul să intre în posesia unor informaţii-cheie despre aceste rachete dezvoltate de nazişti, prin intermediul unui Wasserfall care a deviat de la traseu după lansarea sa de la baza Peenemünde, pe 13 iunie 1944. Racheta a explodat şi resturile acesteia s-au prăbuşit în regiunea Kalmar, pe coasta suedeză. Au fost recuperate rapid şi trimise în Anglia pentru expertize.

Până în 1945, aproximativ 900 de rachete au fost asamblate în fiecare lună, în principal de persoane deportate, forţate să lucreze pâna la capătul puterilor în condiţii inumane. Odată asamblate, rachetele erau transportate cu trenul în locaţii secrete. Atunci când era nevoie de ele, urmau să fie remorcate către o platformă de lansare mobilă, un trailer hidraulic (meillerwagen) capabil să le ridice în poziţie verticală. Operaţiunea de lansare dura între 4 şi 6 ore.

După ce Peenemünde a fost bombardată de forţele aliate în acelaşi an, mişcarea de rezistenţă poloneză a anunţat că naziştii au deschis o nouă bază la Blinza, în estul Poloniei, unde testele cu racheta V-2 au continuat. Ori de câte ori avea loc o lansare, mişcarea de rezistenţă poloneză avea oameni care se duceau imediat în zona de impact pentru a recupera resturi din racheta V-2. Încercările lor erau zădărnicite însă de trupele germane înarmate care ajungeau întotdeauna primele, curăţau zona şi recuperau resturile pentru expertiză.

La începutul anului 1945, armata germană epuizată de atacurile aliate, începuse deja să se retragă mult spre interiorul continentului, astfel că lansatoarele mobile ale rachetelor V-2 nu se mai aflau deja în raza de acţiune necesară pentru atacurile asupra Londrei şi Parisului. Ultima rachetă V-2 îndreptată spre pământ englez a picat în regiunea Kent pe 27 martie 1945.

Rapoarte oficiale au arătat ulterior că peste 1.150 de rachete au căzut pe tot teritoriul englez, dintre care jumătate au atins ţinte din zona Londrei. Potrivit unui raport oficial din 1948, 2.500 de oameni au murit în urma acestor bombardamente, iar rapoartele germane, la rândul lor au arătat că din cele 1.359 de rachete lansate asupra Londrei, doar 169 au deviat de la traseu. În alte condiţii, acesta putea fi considerat un record ingineresc extraordinar.

Cel care avea să ajute Statele Unite ale Americii să-şi îmbunătăţească programul spaţial în perioada Războiului Rece şi să trimită primul om pe Lună a fost de fapt unul dintre inamicii Aliaţilor, omul din spatele rachetelor V-2: Wernher von Braun. Rachetele proiectate de von Braun pentru nazişti şi-au câştigat o reputaţie mondială, fiind temute şi dispreţuite, saturate cu explozibil şi folosite împotriva ţintelor civile. După război, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au profitat de pe urma cercetărilor sale. Rachetele urmau să fie folosite pentru a trimite animale în spaţiu ca parte a unor experimente ştiinţifice.

Cea mai importantă victorie a americanilor în cursa împotriva ruşilor a fost capturarea, cu ajutorul indicaţiilor lui von Braun, a vastului complex subteran de la Nordhausen, unde erau ascunse cele mai multe rachete V-2. Acestea au fost ridicate de către aliaţi, care erau uimiţi de ceea ce descopereau sub molozul prăbuşirii celui de-al Treilea Reich: rachete de luptă supersonice, tehnologie de ultimă generaţie, arme biologice, aparate de zbor revoluţionare. Generalul american Knerr avea să scrie despre aceste lucruri, afirmând că tot ceea ce găseau le demonstra americanilor că, din punct de vedere tehnologic, erau cu mulţi ani în urma germanilor şi că toate aceste descoperiri trebuiau să fie folosite pentru a umple golurile din multe domenii de cercetare.

După capitularea Germaniei, Von Braun a fost ţinut la un centru de detenţie american pentru interogatorii suplimentare, fiind apoi cooptat de către Statele Unite (unii cercetători spun chiar că acesta şi-a oferit singur colaborarea) pentru a-şi putea continua munca. Ulterior, von Braun a afirmat că „Am spus că voi încerca să fiu un loial cetăţean american”.

În data de 18 noiembrie 1945, primul grup de germani a ajuns în Statele Unite ale Americii. Din grup făceau parte aproape toţi specialiştii responsabili de controlul şi ghidarea rachetei V-2, cărora le fuseseră oferite contracte de muncă în America.

Uniunea Sovietică a manifestat acelaşi interes ca şi SUA pentru capturarea de personal german şi de tehnologie nazistă, în ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial. „Batalioane de pradă” sovietice au bătut Germania în lung şi-n lat în căutarea echipamentelor industriale şi a materiilor prime. Atunci când trupele sovietice au capturat, în mai 1945, uzina nazistă de la Peenemünde, producătoare de rachete, au fost demoralizaţi de faptul că Aliaţii capturaseră tot personalul şi reuşiseră să adune toată tehnologia din incinta ei. Totuşi, în urma unei succesiuni rapide de evenimente, sovieticii au reuşit să descopere o bază pentru testarea motoarelor de propulsie a rachetelor de la Lehesten şi ultimul cartier general al lui Wernher von Braun de la Bleicherode.

Eforturile pentru capturarea componentelor de rachetă şi a altor echipamente au avut un succes considerabil. Au fost iniţiate atât programe pentru testarea şi replicarea componentelor cheie cât şi pentru realizarea unei documentaţii riguroase cu privire la tehnologia din spatele rachetelor germane. Aproximativ 4000 de persoane implicate în programul nazist de dezvoltare a rachetelor au fost capturate. Aceşti specialişti le-au oferit ruşilor un ajutor nepreţuit la reconstruirea şi îmbunătăţirea rachetei V-2. La începutul anului 1947, tot personalul german şi tehnologia capturate fuseseră transferate din Germania în locaţii din Uniunea Sovietică. La 30 octombrie 1947, Uniunea Sovietică avea să lanseze, de la baza din Kapustin Yar, prima sa rachetă V-2. Denumirea desemnată: R-1. A realizat un zbor pe o distanţă de aproximativ 297 de kilometri înainte să lovească cu precizie ţinta.

Astfel a început cursa tehnologică şi, implicit, cursa spaţială dintre SUA şi URSS, care aveau să lanseze multe alte rachete V-2 capturate. O parte dintre ele aveau să transporte la bordul lor animale, fiind precursorii zborurilor spaţiale cu echipaj uman. Limitele fiziologice ale călătoriei în spaţiu au fost stabilite cu ajutorul acestora, iar testele efectuate au pus bazele unui nou domeniu, cel al medicinei spaţiale.

În cartea sa despre perioada de pionierat a producerii rachetelor, autorul Chris Gainor afirma că „era spaţială este de neconceput fără contribuţia extraordinară a lui Wernher von Braun. Destinul său a fost să supravieţuiască celei mai întunecate perioade a secolului douăzeci pentru a face posibilă cea mai măreaţă realizare a sa. ”

Surse: Colin Burgess, Chris Dubbs – Animals in Space: From Research Rockets to the Space Shuttle

Traducerea şi documentarea: Bianca Ioniţă