În familia preotului consiler eparhial Sebastian Stanca era o mare efervescenṭă intelectuală. În acest mediu ṣi-a educat copiii, adăugând încă un element foarte bun în formarea ṣi pregătirea lor pentru viaṭă: ṣcoala săsească din Sebeṣ. Rezultatul a fost că doi dintre copiii săi aveau să devină scriitori: Horia ṣi Radu. Horia Stanca, memorialist, traducător ṣi cronicar dramatic, a învăṭat la gimnaziul din Sebeṣ în anii războiului ṣi după Unire, în vremea primariatului avocatului Lionel Blaga, fratele scriitorului Lucian Blaga.
În 1922 Horia Stanca s-a mutat la Cluj unde ṣi-a terminat studiile liceale ṣi a făcut Facultatea de Drept. Dar anii de studiu la Sebeṣ au fost definitorii în formarea sa, iar admiraṭia pentru ṣcoala săsească, cu învăṭături practice ṣi adecvate traiului zilnic, a dăinuit până spre sfârṣitul vieṭii. În interviul pe care Horia Stanca l-a acordat la Radio România realizatorului Mariana Petre în 2000, povestea experienṭei sale din ṣcoala de la Sebeṣ îṣi păstrează prospeṭimea din vremea adolescenṭei.
„Odată stabiliţi la oraş, după ce am plecat din Vulcan, tata ne-a dat la şcoală. Acolo, în Sebeş, era şcoală nemţească, şcoala primară. În Sebeş atunci erau 9.000 de locuitori, dintre care 5.000 erau români şi 4.000 saşi. Şcoala era de la 1397, şcoala primară săsească la care tata ne-a dat şi pe noi copiii şi-am făcut pe urmă cei patru ani de şcoală primară, după ce-am făcut, bineînţeles, kindergarten-ul, grădiniţa. Şi ne-a dat pe urmă şi la gimnaziu – gimnaziul de patru clase. Am făcut trei din aceste patru clase – Tavi, fratele meu a făcut toate patru – şi ne-am mutat la Cluj.
La Sebeş am făcut o şcoală cu totul excepţională! Mult mai târziu mi-am dat seama de virtuṭile acestei şcoli, pentru că am avut profesori excepţionali la fiecare… Deşi era un gimnaziu, la fiecare disciplină alt profesor. Mi-aduc aminte, am avut un profesor de limba latină, Ertl care era extraordinar de pretenţios – aproape că ştiam latineşte mai bine decât nemţeşte! – şi unul Moeckl care era profesor de limba germană şi ne silea şi ne spunea mereu că nu poţi gusta o poezie dacă nu o ştii pe dinafară, să ţi-o repeţi în orele singuratice când poţi, ascultând, să descoperi toate frumuseţile, metaforele dintr-o poezie. Schiller era atunci încă marele… în 1905 murise Schiller, era în mare vogă, mai cu seamă în Ardeal şi ne învăţa pe noi poeziile pe dinafară, poeziile alea din… poezii din Schiller.
Şi abia mult mai târziu am apreciat virtuţile acestei şcoli, pentru că aceea era o şcoală foarte practică, nu era o şcoală absurdă, cum era şcoala pe urmă românească pe care am făcut-o şi care ne ducea din una-n alta şi ne învăţa şi fizică, şi chimie, şi – Dumnezeule! – ştiinţe naturale, botanică… prea multe ştiinţe. Ăştia, la saşi, la Sebeṣ, ne învăţa întâi de toate, domnule, localitatea, casa, localitatea… vecinătatea, judeţul, apoi provincia şi după aceea ne purta prin ţară. […]
Dar, mă rog, pe scurt, am făcut şcoala asta săsească, nemţească, despre care saşii, nemţii de-acum spun că cea mai bună provincie germană a fost… a fost Ardealul, unde s-a învăţat cea mai frumoasă limbă germană! Şi într-adevăr, am fost ataşat de presă la Berlin trei ani de zile în timpul războiului şi m-am
bucurat de aprecierile cele mai frumoase ale nemţilor de acolo, că vorbeam mai frumos nemţeşte decât ei. Asta pentru că Sebeşul era un oraş idilic, foarte simpatic, nemţii cu românii se înţelegeau de minune şi bineînţeles, tatăl meu fiind foarte apreciat, fiind doctor în limba germană şi în limba română de la Budapesta, avea o bibliotecă de 5000 de volume din care toţi nemţii din Sebeş veneau şi se alimentau ṣi luau cărţile spre lectură. A fost un fel de izvor de intelectualitate casa noastră.”
