Fiu de diplomat, nepot de boieri din neamul Oteteliṣanu, Grigore Ioan, născut în 1913, ṣi-a făcut primele studii la Paris. Acolo, într-o atmosferă generală încă efervescentă produsă de proaspăta victorie a statelor Antantei, deci ṣi a Franṭei, se studia totuṣi serios. Şcolile franceze reuṣiseră să-ṣi păstreze prestigiul, iar în ceea ce-l priveṣte pe tânărul copil de diplomat român, talentul la limba franceză i-a adus un mare premiu ṣcolar. Venit în ṭară, Grigore Ioan ṣi-a continuat studiile la Liceul Spiru Haret unde a devenit din nou evidentă chemarea sa pentru scris, care avea să-i aducă succese profesionale la celebrul ziar Universul la care a lucrat în anii ’30.
Povestită cu ironie ṣi mai ales cu autoironie, viaṭa de elev petrecută la Liceul Spiru Haret a fost, în viziunea ziaristului Grigore Ioan, o plăcută amintire. Interviul se află păstrat în Arhiva de istorie orală.
„Vă spun sincer, am avut un sentiment de jenă şi de frustrare când m-am întors [în ṭară], că eu tocmai mă adaptasem acolo la ei şi aicea faptul că [se purta] uniformă, [erai] tuns şi [aveai] număr la mână… mă simţeam jignit, dom’le, pentru că acolo nu se ocupa nimeni de ţinută, nici de freză. Aicea freza era o preocupare, pe când acolo era ceva normal. Iar nivelul, însă… la noi, din punct de vedere al învăţăturii, materia era mult mai concentrată decât la ei, dar pentru că am avut norocul că am avut şi nişte profesori foarte buni, aici, la Bucureşti…
Puteţi să numiţi câţiva dintre profesorii foarte buni?
Da, da, am avut pe director pe Dimitrie Focşa, un om foarte distins, cu un cioculeţ şi profesor de matematică. Al doilea profesor care mi-a făcut o impresie extraordinară era profesorul Zottu, de ştiinţe naturale. În aşa fel îmi plăcea de mult, încât eram aşa zis „asistent„, eram de-ăia care schimbau lamelele la microscop şi de-aia eu am vrut să mă fac şi medic, dar nu m-am mai făcut din alte motive strict personale. […]
Eu aveam, cum să spun eu, o chemare pe faţă de ziarist, pentru scris. La Paris, de exemplu, luasem premiul la literatura franceză, lucru cu totul neobişnuit la ei, iar directorul când m-a chemat şi mi-a dat premiul s-a uitat şi-a spus: „Premiul l-am uitat la cancelarie, te rog, du-te şi ia-l de la cancelarie„. […] Prietenul meu mi-a spus: „Să ştii că chestia asta a fost aranjată, a vrut să te scoată din sală, că după ce ai plecat tu le-a spus: Nu vă e ruşine, a venit ţăranul de la Dunăre să vă ia premiul la literatura franceză!„, asta a fost chestia. […]
Am colaborat şi la revista Liceului Spiru Haret care se chema Vlăstarul şi acolo am scris o mulţime de prostii, chiar şi poezii am scris acolo. Şi la înapoiere am avut uşurinţă de scris. […]
Eu aveam mare plăcere, înclinaţie ṣi spre ştiinţele naturale. De altfel am dat şi examenul de bacalaureat tot în latura ştiinţifică. Şi atuncea se putea alege latura ştiinţifică, între matematică-algebră sau ştiinţe naturale, care cuprindeau şi biologie şi toată povestea care mă pasiona, îmi plăcea. Şi atuncea m-am înscris la Facultatea de Medicină. […] Ori, eu am avut o corigenţă la chimie, fiindcă am fost bolnav de scarlatină şi cum am venit la şcoală, profesorul respectiv mi-a dat de opt ori 2 până când mi-am revenit şi aṣa m-a lăsat corigent. Şi lucrul ăsta mi-a stricat din notă, dar totuşi mă încadram… Am fost al 32-lea primit ṣi trebuia să fiu primit. Ce s-a întâmplat?! A venit un ordin de la minister în care a spus: Fiii de medici sunt primiţi, fără să se ţină cont de baremul de note, 10 inşi. Şi atuncea pe ultimele 10 locuri… noi am rămas pe dinafară. Eu m-a supărat, am retras actele […] ṣi atuncea ne-am înscris la Drept, aşa, cum să spun eu, fără mare entuziasm.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2002]
