Într-un recensământ din 1921, în peninsula croată Istria trăiau 1644 de istroromâni, numărul lor fiind mereu în scădere până astăzi. Viaṭa acestor „români apuseni”, cum îi numea Sextil Puṣcariu, fusese dură ṣi în timpul Impriului Austro-Ungar ṣi în vremea stăpânirii italiene de după primul război mondial. Vorbitori ai unui dialect românesc – se presupune că au plecat în evul mediu, spre vest, din ṭările române – nu aveau ṣcoli în limba lor, iar slujbele la biserică li se făceau în italiană ṣi croată. Mai multe încercări de înlăturare a acestor nedreptăṭi ṣi de recunoaṣtere a drepturilor lor elementare au rămas fără rezultat. În 1935 Facultatea de Litere din Cluj a avut iniṭiativa de a instrui doi elevi istroromâni care apoi să înfiinṭeze două ṣcoli româneṣti în peninsulă. Unul dintre cei selectaṭi a fost elevul Domenico Cvecici care în acest fel a ajuns la Cluj, la Şcoala Normală unde a învăṭat din 1935 până în 1940. Era născut în Şuşnieviţa, localitate numită în italiană Valdarsa, iar studiile lui în România aveau să se prelungească la Blaj ṣi Bucureṣti.
Într-un interviu pe care l-a acordat realizatorului Lavinia Ivaṣcu pentru Arhiva de istorie orală, Domenico Cvecici a vorbit despre trista ṣi fascinanta istorie a sa ṣi a istroromânilor, în prima jumătate a secolului XX. Perioada studiilor din România, care avea să-i schimbe cu totul viaṭa a fost, desigur, un capitol important din amintirile sale.
„Dacă vreţi să vorbiţi despre profesorii pe care i-aţi avut, materiile care se studiau…
Profesori au fost mai mulţi, şi învăţătoare şi învăţători din Italia.
Se studia în limba italiană…
Se studia în limba italiană în perioada în care am făcut eu şcoala primară: matematică… Începând de la citirea abecedarului şi învăţarea alfabetului, se trecea pe urmă la cunoştinţe mai întinse, mai ample, legate de geografie, istorie, aritmetică simplă, adunare, scădere, înmulţire, împărţire şi atât. Iar cei care făceau 7 clase din diferite motive, pentru că vroiau să continue studii unde condiţiile de primire erau 7 clase, făceau completare a studiilor, tot cu aceleaşi materii, dar mai extinse sau specializate, depindea de solicitanţi.
Copiii istroromâni, de regulă, mergeau mai departe la licee, la facultăţi?
Nu mergeau. Copiii de istroromâni erau sortiţi să rămână legaţi de pământ, de ajutor în casa părinţilor lor, până îşi găseau o altă ocupaţie sau emigrau la oraş.
Dumneavoastră, sigur, în casă vorbeaţi istroromână…
Numai dialect!
Şi atunci cum v-aţi descurcat la şcoală, cum aţi învăţat italiană?
Italiana, numai în şcoala primară.
Deci atunci când v-aţi înscris la şcoală nu ştiaţi italiană…
Nu, nu cunoşteam nici o boacă, nici o vorbă! Erau, săracii, unii care abia se… descâlceau în păienjenişul limbii, învăţau câteva cuvinte şi mai mult citeau sau furau din carte când era un răspuns, sau din suflat, dar dintre ei nu s-au ridicat şi din cauza situaţiei economice precare a părinţilor care nu-i puteau susţine în învăţământ de alt grad decât cel primar şi decât de ajutor al familiei în treburile gospodăreşti. Situaţia economică era precară.
Pe urmă, o situaţie gravă era lipsa apei potabile. În zonă, în sud, în cele ṣapte sate, existau doar două izvoare care aveau apă potabilă care izvora din dealuri sau din munte. […] Era foarte tragică situaţia apei potabile şi de aceea foarte mulţi care erau departe de aceste izvoare consumau apă de ploaie…
Vă mai amintiţi ceva în istroromână, mai puteţi să mai vorbiţi istroromână?
Istroromână mai puţin, cuvinte îmi amintesc numai: „Cire eşti tu?„ „cire„, acest rotacism… […]
Poezii, rugăciuni mai ştiţi?
În istroromână nu au existat astfel de lucruri, poeziile şi rugăciunile au fost în perioada italiană în italiană, iar în perioada anterioară nu ştiu, cred că în germană.
Dar Tatăl nostru, de exemplu, îl spuneaţi în istroromână?
Nu, nu aveau nimic din cele sfinte tradus în istroromână.
Fiind catolici erau în latină, nu?
Nu, în italiană, Padre nostre. Se putea şi traduce: „Çaçă nostru carele eşti în ceruri…„ […]
Să revenim la perioada studiilor dumneavoastră. Când aveaţi 11 ani, [în 1935], vi s-a propus să veniţi în România. Cum s-a întâmplat?
Învăţătoarea mea m-a propus pe mine ca să vin la şcoală în România, din Şuşnieviţa. Un alt învăţător l-a propus pe un alt băiat care se numeşte Frane Belulovici – şi mai trăieşte astăzi, după cum ştiu -, dar avea vârsta depăşită, adică terminase cele 7 clase, avea 14 ani la vârsta când trebuia să înceapă clasa întâi. Şi profesorul care făcut selectarea noastră, doctorul Sever Pop, conferenţiar la Facultatea de Litere din Cluj, m-a ales pe mine.
Sever Pop a venit în satul dumneavoastră?
Da, selectarea s-a făcut la faţa locului. A obţinut întâi acordul statului italian pentru acest act, statul italian şi-a dat asentimentul, dar cu condiţia ca şcoala, pregătirea cadrelor şi cheltuielile de funcţionare a şcolii să fie susţinute de statul român. Şi evoluţia evenimentelor nu a [mai] permis realizarea acestui plan. […] În gândirea lor – a celor care iniţiau acest plan – era ca să înfiinţeze o şcoală pentru românii din Žejane care se găseau pe versantul răsăritean al muntelui şi celălalt să fie învăţător în satele de pe versantul apusean şi dealurile dimprejur ale muntelui…
Adică dumneavoastră…
Da, eu…
Cum a fost plecarea în România?
Plecarea în România a fost… un copil de ţărani îmbrăcat în straie ţărăneşti, straie simple, confecţionate de mamă la maşina de cusut, s-a trezit îmbrăcat într-un costum cumpărat din prăvălie, cu pantofi de talpă de piele şi cu desúuri tot aşa, cumpărate.
Şi aţi ajuns la Cluj…
La Cluj…
Cum vi s-a părut oraşul?
Şi acum îi duc dorul, pentru că am avut o viaţă frumoasă. În ce sens?! Nu aveam vacanţe, adică vacanţe acasă, eram amândoi rămaşi în internat, se făcea mâncare pentru personalul care gospodărea… Şcoala avea şi o fermă pentru vite, creşteau vite pentru carne, pentru lapte, ţărani care cultivau pământul, dar şi normaliştii în timpul verii îşi făceau lucrările pământului. Mi s-a părut oraşul plăcut şi o amintire plăcută mi-a rămas, datorită faptului că, la sugestia unui coleg mai bătrân, am făcut o cerere la directorului Operei şi Teatrului Naţional de la Cluj, […] am arătat cine suntem, cum suntem şi ne-a aprobat frecventarea spectacolelor de teatru şi de operă şi de operetă în mod gratuit. Aceasta era o mare satisfacţie pentru noi! […]
Cum se purtau profesorii cu dumneavoastră?
În general nu am avut nemulţumiri din partea lor. Au înţeles ardelenii – majoritatea erau din Ardeal – problema, şi cine suntem şi de ce suntem şi s-au comportat în mod corect, poate câteodată incorect, […] este o apreciere subiectivă. Se formează o ierarhizare în cadrul unei şcoli şi nu am reuşit să depăşesc niciodată locul al treilea în clasificare. Nu am reuşit! Obiectiv sau ne-obiectiv… că şi ceilalţi care ocupau locul I şi II erau băieţi buni, nu erau promovaţi în aceste locuri prin pile.
Dar nu sunteţi convins că erau mai buni decât dumneavoastră…
Aceasta poate să fie, poate, o superbie, este o supermândrie! Că, venind în Bucureşti, am reuşit [apoi] să mă clasific pe locul I.”
[Interviu de Lavinia Ivaṣcu, 2002]
