În comuna Vatra Moldoviṭei, aflată la 650 m altitudine între Obcina Feredeului ṣi Obcina Mare, la 40 km de Câmpulung Moldovenesc, oamenii trăiau din vechi timpuri în rânduială. Astfel reiese ṣi din documentele de la 1443 care pomeneau despre existenṭa unei comunităṭi libere, de păstori ardeleni aṣezaṭi la hotarele pădurilor Mănăstirii Moldoviṭa. În decursul timpului, s-au aṣezat aici mai multe neamuri: huṭuli, ṭipṭeri, ṣvabi. Un recensământ făcut în 1930 arăta că, din 2.273 de locuitori, 60% erau români, 32% germani, 6% evrei, câṭiva ruteni ṣi ruṣi. Mihai Macsim a fost învăṭător în Vatra Moldoviṭei ṣi apoi peste munte, la Breaza, de când a terminat ṣcoala normală ṣi până la reforma învăṭământului din 1948. În acel an a trebuit să se mute înspre sud, la Vatra Dornei, unde avea să rămână până la pensie. Dar locurile ṣi oamenii din zona obcinilor i-au rămas foarte vii în memorie, chiar ṣi după 60 de ani:
„Vatra Moldoviṭei, satul respectiv este în zona subcarpatică a obcinelor, o regiune foarte frumoasă, cu ţărani bine, gospodari de frunte care în perioada respectivă, dintre cele două războaie, în special la Moldoviţa şi Vatra Moldoviţei erau mai multe naţionalităţi. Dar relaţia dintre oamenii de diferite naţionalităţi şi religii era cât se poate de bună, nu existau conflicte nici etnice nici religioase şi poate chiar nici politice. Oamenii, majoritatea, erau muncitori în pădure ṣi alţii erau gospodari acasă, vasăzică erau bine înstăriţi. La Moldoviţa erau vreo patru-cinci naţionalităţi: români, ucraineni, evrei, nemţi, lipoveni, ţigani şi alte naţionalităţi. Religia: ortodoxă, catolică, mozaică şi erau şi nişte protestanţi. Ocupaţia de bază a lor, în Moldoviţa: erau lucrători în pădure. Ei se chemau ţapinari, adică la fasonat lemne şi apoi mai departe le duceau în fabrică. Cât priveşte relaţiile dintre intelectuali, în special, la Moldoviţa erau foarte mulţi intelectuali: medici, doctori stomatologi, şefi de gară, ingineri, învăţători, profesori, preoţi, vreo patru-cinci categorii şi alte categorii de intelectuali, pentru că era un centru muncitoresc foarte dezvoltat. Era una din fabricile din fondul bisericesc la Moldoviţa care era în zona respectivă cotată ca cea mai bună fabrică. […]
În 1948, în luna ianuarie a fost recensământul general în care au fost recenzate casele, pământurile, bunurile – adică animalele şi păsările – şi în acelaţi timp populaţia. Iar atunci la populaţie au fost trecute vârsta şi aşa mai departe, naţionalitatea şi religia. La Moldoviţa majoritatea erau deci ucraineni […]. Rezultatul acestui recensământ au fost [că atunci] când a fost reforma învăţământului din august 1948, când în centrele în care majoritatea s-au declarat că sunt de altă naţionalitate decât români, s-au înfiinţat şcoli cu predare în limba naţionalităţii respective. La Moldoviţa s-a făcut şcoală cu ore de predare în limba ucraineană, dar după un an de zile cetăţenii nu au vrut să-şi mai dea copiii la şcoala cu predare în limba ucraineană până nu s-au înfiinţat iar secţiile de predare în limba română şi nu s-au desfiinţat cele cu predare în limba ucraineană. Eu, din cauză că nu cunoşteam limba ucraineană, în 1948 am fost mutat în zona Dornelor. Din iunie ’48 şi până acuma mă găsesc în zona Dornelor, iar din 1953 la Vatra Dornei. […]
În ceea ce priveşte situaţia materială a unui învăţător din perioada dintre cele două războaie, relativ era bună. De exemplu, învăţătorul suplinitor care era pentru prima dată în învăţământ avea un salariu de 1600 lei pe lună, dar gazda şi cele necesare pentru o lună de zile era de cam 800 de lei. Carevasăzică jumătate rămânea pentru buzunar. Deci n-aş putea spune că a fost o perioadă în care învăţătorii au dus-o rău. Totuşi, raportat la alte categorii de funcţionari, au fost puţin cam neglijaţi în ceea ce priveşte salarizarea. Dar cum majoritatea învăţătorilor erau foarte modeşti, ajungea atuncea. De exemplu, eu am fost Breaza. Acolo aveam un salariu de 1600, cu 800 plăteam gazda, restul îmi rămâneau. Şi majoritatea banilor aceştia… majoritatea învăţătorilor, aceşti bani care rămâneau îi foloseau pentru cărţi. Să ştiţi că învăţătorii dintre cele două războaie aveau biblioteci foarte frumoase şi erau oameni care studiau foarte mult! […]
În perioada aceea, mai ales ăştia din Bucovina, învăţătorul şi directorul aveau o cotă parte de la fondul bisericesc privind lemnele, apoi chiriile erau… nu era chirie, dacă locuiai în şcoală fără chirie, şcoala avea nişte pământ, pământul era arendat şi banii luaţi de pe arendă erau împărţiţi între toţi învăţătorii din comuna respectivă. Deci, sprijin propriu-zis era şi din partea autorităţilor, nu au fost vreodată învăţătorii neglijaţi în perioada aceea! Şi învăţătorii de astăzi eu aş vrea să trăiască precum aceia din 1937, 1938, 1939 până în 1940! Aşa cum se spune că o trăit, o trăit foarte bine. N-au fost neglijaţi, într-o oarecare măsură, decât că aşa erau timpurile…”
[Interviu de Octavian Silivestru, Vatra Dornei, 1998]
