La 16 septembrie 1977 se stingea din viaţă la Paris „regina della lirica” – cea mai mare soprană din a doua jumătate a secolului trecut, Maria Callas.
A fascinat generaţii la rând cu vocea ei, cu forţa interioară pe care o emana şi cu frumuseţea sa dură. A devenit întruchiparea desăvârşită a divei, sfâşiată între capricii mărunte şi lirism sublim. A rămas în memoria tuturor sub numele „La Divina“, cea care a dat glas pe scenă atâtor personaje cu destin tragic şi care şi-a trăit propria tragedie şi nefericire în afara scenei.
„M-am născut prea mândră, prea mândră şi prea fragilă. Iar dacă regret că, atunci când sufăr, sufăr de o sută de ori mai intens decât alţii, sunt sigură că, atunci când sunt fericită, sunt de o mie de ori mai fericită decât ei.“
– dintr-o scrisoare inedită a Mariei Callas, scrisă la 12 iunie 1963, reprodusă de scriitorul Alfonso Signorini în cartea „Prea mândră, prea fragilă. Romanul Mariei Callas”
În timpul Festivalului de Film de la Cannes din mai 2015 a fost anunţată producţia unui nou film biografic despre Maria Callas, al cărui scenariu şi regie vor fi semnate de Niki Caro, inspirată de acest roman. Cartea a apărut în România în 2012, la Editura Humanitas.
Viaţa Mariei Callas, copilăria lipsită de afecţiunea şi înţelegerea mamei, ascensiunea acesteia în lumea muzicii şi în rândul celor „cu nume mari”, legătura de notorietate publică cu Onassis, pierderea singurei şanse de a deveni mamă şi decăderea acesteia din rolul câştigat prin sacrificii şi muncă asiduă, sunt înfăţişate în roman – o biografie romanţată, construită, după spusele autorului, pe baza mărturiilor prietenilor apropiaţi ai sopranei.
Rolul principal din noul film „Callas” va fi interpretat de actriţa Noomi Rapace. Personajul a fost văzut recent pe marile ecrane în filmul „Grace de Monaco” (2014), în care a fost interpretat de actriţa Paz Vega, dar şi în urmă cu 13 ani, de actriţa Fanny Ardant în pelicula „Callas Forever”, regizată de Franco Zeffirelli. Rolul celebrei interprete a fost jucat în trecut şi de Jane Seymour în lungmetrajul de televiziune „Onassis: cel mai boghat om din lume” (1988).
Cecilia Sophia Anna Maria Kalogeropoulos se naşte în New York la 2 decembrie 1923, într-o familie de imigranţi greci. În 1929, tatăl îşi schimbă numele în Georges Callas şi deschide o farmacie în cartierul Manhattan din New York. În copilărie, la vârsta de cinci ani, Maria Callas este lovită de un automobil şi rămâne în stare de comă timp de 22 de zile. Accidentul nu se soldează cu urmări, Maria Callas se dezvoltă normal şi, având înclinaţii pentru muzică, începe să ia lecţii de pian.
În 1937, părinţii se despart şi mama se întoarce împreună cu fiica sa în Grecia. Maria studiază mai departe pianul la Atena, cu prestigioasa profesoară Maria Trivella. În 1957, Maria Trivella şi-a reamintit prima impresie despre Mary „o fată foarte grasuţă, purtând ochelari mari pentru miopie”.
În acelaşi timp ia şi lecţii de canto iar în 1939 interpretează în cadrul unui spectacol pentru studenţi rolul lui Santuzza din „Cavalleria Rusticana” de Pietro Mascagni, obţinând Primul Premiu al Conservatorului.
În toamna aceluiaşi an s-a înscris la clasa Elvirei de Hidalgo, celebră soprană spaniolă, blocată în capitala grecească de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. De Hidalgo a declarat mai târziu despre Callas că era „un fenomen… Obişnuia să asculte toate sopranele, mezzosopranele şi tenorii… Era capabilă de orice.” Însăşi Callas a declarat : „mergeam la Conservator la 10 dimineaţa şi plecam cu ultimul elev… devorând muzică” 10 ore pe zi.
Opera din Atena, după ce-a fost minţită în legătură cu vârsta sa prea fragedă pentru a putea fi admisă, o angajează şi, până în 1945, în capitala ocupată de trupele germane, ea încinge auditoriul, interpretând Tosca de 33 de ori în mai puţin de patru ani.
Primul succes deosebit al Mariei Callas a avut loc abia în 1948, când apare pentru prima dată în rolul titular din opera „Norma” de Vincenzo Bellini pe scena teatrului din Florenţa. În repertoriul său memorabil, interpretarea celebrei arii Casta Diva va deveni un punct de reper pentru stilul Mariei Callas, rămânând neegalată până astăzi.
Maria Callas simţea nevoia de-a fi protejată. Avea nevoie de un bărbat care s-o conducă, care să fie mai activ decât un impresar, de „un bărbat în serviciul vocii sale“, cum spunea chiar ea, nu de-un soţ banal. La Verona, întâlneşte omul potrivit, pe Giovanni Battista Meneghini (Titta), cucerit de aceea pe care ziarele o prezintă ca revelaţia lirică mondială. Acest industriaş bogat şi pântecos în vârstă de 50 de ani (pe când ea avea doar 24) o copleşeşte pe cântăreaţă cu un lux pe care ea acum îl descoperă şi pe care îl va finanţa curând. El îşi părăseşte îndată firma de familie pentru a se consacra pe deplin carierei femeii cucerite, căreia îi negociază cu patimă onorariile. Tristan şi Isolda la Fenice din Veneţia, Aida la Torino,
Norma la Florenţa… Maria Callas obţine toate contractele, stârneşte entuziasmul în sălile europene, înainte de-a merge să cucerească Teatrul Colón din Buenos Aires, un loc mitic. Se mărită cu Titta la 21 aprilie 1949, pe fugă, înainte de plecarea în America de Sud, unde are primul turneu şi devine idolul publicului. În locul călătoriei de nuntă, cei doi soţi au ales gloria. Dar Titta se dovedeşte incapabil s-o convingă pe Maria să-şi potolească avântul şi să-şi menajeze vocea. Cântăreaţa nu se odihneşte câtuşi de puţin, susţine spectacol după spectacol (173 concerte între 1948 şi 1952).
Callas, ca un animal de povară, munceşte zi şi noapte, sacrificându-şi viaţa personală şi fericirea, pe altarul artei. Dar, începând cu 1951 – când are 28 de ani – vocea ei oboseşte.
„Alţii au hotărât că sunt făcută pentru cântec, pe vremea când n-aveam decât 4 ani şi când detestam asta. Iată de ce am avut dintotdeauna un sentiment de iubire şi ură pentru cântec.“
În decembrie 1951 inaugurează stagiunea lirică la „Teatro alla Scala” din Milano cu opera „I vespri siciliani” de Verdi, un adevărat triumf marcat de aplauze nesfârşite şi de strigăte de „bis”. Acest triumf avea şi un substrat personal, rivalitatea cu soprana Renata Tebaldi, pentru care nutrea o profundă ostilitate şi căreia dorea să-i smulgă titlul de prima donna assoluta. Maria Callas spunea despre Tebaldi: „Când vom putea cânta Walkiria şi Puritanii una lângă alta, atunci se va putea face o comparaţie. Până atunci e ca şi cum ai compara Coca-Cola cu şampania”.
Urmează turnee în Italia (Verona, Veneţia, Roma) şi la Chicago, „Metropolitan Opera” din New York, „Covent Garden” din Londra cu operele „Lucia di Lammermoor” de Donizetti, „Aida”, „Il Trovatore” şi „La Traviata” de Verdi, „Norma” de Belini şi altele.
Viaţa Mariei Callas se împarte între diverse reprezentaţii, călătorii şi relaţii sentimentale, uneori furtunoase, cu regizorul Luchino Visconti, directorul de scenă Franco Zeffirelli, tenorul Giuseppe di Stefano.
Un singur lucru îi mai lipsea glorioasei Maria Callas pentru a rivaliza cu o actriţă hollywoodiană: silueta de fotomodel. Vrea să poarte rochii de femeie fatală şi hotărăşte să urmeze sfaturile medicilor, care o îndeamnă încă din 1954 să slăbească, din motive de sănătate: proasta circulaţie sanguină, căderile de tensiune, corzile vocale fragile, toate acestea se datorează supraalimentării, nopţilor prea scurte, decalajelor de fus orar, de pe un continent pe celălalt.
Maria pierde 30 de kilograme în doi ani, iar venitul onorariilor sale urmează o curbă fulminantă. Dar presa începe să vorbească despre toanele şi crizele ei. S-a aflat că prin culise îşi pălmuieşte partenerii. Se ştie, de asemenea, că se deplasează cu o haită de pudeli, impunându-şi maniile, că a deschis un proces răsunător împotriva pastelor Pantanella, care i-au folosit imaginea. Pe pagina întâi a ziarelor, Callas are o nouă poreclă: „Tigroaica“.
În anul 1959, este invitată de bogatul armator grec Aristotel Onassis la o croazieră pe yacht-ul său „Christina”, împreună cu personalităţi de frunte din protipendada internaţională.
Faimoasa croazieră se soldează divorţul lui Callas de Titta Meneghini şi devine amanta oficială a lui Onassis. Dar „Ari“ nu-şi va schimba niciodată versiunea oficială privind legăturile lui cu Maria: „Sunt
prietenul ei.“ Îşi fac vacanţa împreună, se întâlnesc la capătul lumii, merg în vilegiatură (ocazie pentru Maria să-i agreseze pe paparazzi, sub sclipirile flash-urilor), îşi cumpără locuinţe la Paris, la câteva numere una de cealaltă, pe Avenue Foch, îşi fac scene în plină stradă, dar numai Maria visează în gura mare, în faţa presei: „Nunta va fi curând.“ Va visa chiar şi să aibă un copil, speranţă efemeră, căci la doar câteva luni de sarcină va da naştere unui copil mort, pe care-l va pomeni rareori mai târziu.
După nouă ani cu promisiuni, nunta lui Ari va avea loc într-adevăr, dar cu altcineva, cu Jackie Kennedy, văduva preşedintelui american, atât de feminină şi americană, ceea ce va ajuta la intenţiile lui expansioniste.
A fost o pasiune „distructivă şi violentă”, cum a fost definită de ea însăşi. Onassis, gelos, o ţinuse departe de activitatea artistică. La insistenţele lui Franco Zefirelli, Callas reapare pe scenă în 1964 cu „Tosca” la „Covent Garden” (Londra) şi apoi cu „Norma” la Paris, dar vocea sa se resimte după anii de inactivitate. Înregistrează încă un succes triumfal în 1965 cu „Tosca” la New York, după care urmează declinul. La Roma este silită să întrerupă un spectacol cu „Norma” după actul al II-lea. O reprezentaţie la Londra cu „Tosca” va fi ultima sa apariţie într-un spectacol de operă.
Ultimii doisprezece ani din viaţa Mariei Callas, între 1965 şi 1977, descoperă chipul unei alte femei, trăind între căţeii şi servitorii ei, în apartamentul din Avenue Georges-Mandel, la Paris. Desigur, mai ţine câte un spectacol, se încinge atunci când Onassis o vizitează, dar se prăbuşeşte apoi cu atât mai profund în depresie.
În 1973 mai întreprinde un turneu mondial de concerte împreună cu tenorul Giuseppe di Stefano, care se termină în 1974 la Sapporo în Japonia. Este ultima sa apariţie în public.
Maria Callas nu mai este decât umbra aceleia care făcea să delireze publicul, nu mai are simţul scenic, nu mai caracterizează personajele, vocea sa care încânta cu timbrul, extensiunea vocală, culoarea şi vitalitatea plină de vibraţie nu mai este decât o palidă amintire a performanţelor din trecut.
Moartea lui Onassis o doboară în 1975, şi de-atunci nimeni n-a mai văzut-o, în afara servitorilor săi: nu mai iese din casă, urmărind una după alta filmările din vremea strălucirii sale, înregistrându-şi mărturiile pe kilometri de bandă audio (care a dispărut, din câte se pare), ascunsă de ochii lumii ca şi o altă sălbatică celebră de pe Avenue Georges-Mandel: Greta Garbo.
În 1976, într-un elan neaşteptat, reîncepe repetiţiile pe furiş la teatrul Champs- Eysées, unde i se închiriază sala, dar un paparazzo o surprinde şi-i publică fotografia, însoţită de un titlu scandalos: „Nu mai e în stare“. Callas, după ce-a câştigat procesul împotriva ziaristului, hotărăşte că nu mai are de dăruit nimic nimănui.
Atunci când se prăbuşeşte, în zorii zilei de 16 septembrie 1977, dintr-o probabilă criză cardiacă, presa bănuieşte că a luat o supradoză din somniferele de care, oricum, abuza în ultima vreme, încât zăcea aţipită şi câte douăzeci de ore pe zi.
Dar Placido Domingo, tânărul şi sincerul ei prieten, va avea ultimul şi cel mai îndreptăţit cuvânt: „Cred că n-avea nevoie să se sinucidă, era destul să se lase să moară de durere.“
Surse: www.compendium.ro, Alfonso Signorini, „Prea mândră, prea fragilă. Romanul Mariei Callas” – Ed.Humanitas, Bucureşti, 2012; Catherine Siguret, „Femei celebre pe divan”, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009
Documentarea: Bianca Ioniţă
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=WClMRAlRYk4 [/youtube]
