Fiul militantului comunist Alexandru Iliescu ṣi-a început ṣcoala la Olteniṭa, apoi, venind în Bucureṣti, a continuat aici clasele a III-a ṣi a IV-a. Studiile secundare le-a făcut la Liceul industrial de băieṭi nr.1 de pe strada Polizu, liceu format în 1936 din vechea Şcoală de Arte ṣi Meserii. Avea localul, construit în 1885, în strada Polizu, pe locul fostelor vii ale boierilor Bărcănescu. În 1941 elevii lucrau în numeroasele ateliere ale ṣcolii: tamplărie, sculptură în lemn şi ipsos, lăcătuşerie, ajustaj, cazangerie, forjă, tinichigerie, turnătorie în fontă şi bronz, nichelaj, vopsitorie şi tapiţerie, electricitate, croitorie şi încălţăminte. Ion Iliescu a urmat apoi cursurile unor licee teoretice în care a devenit un foarte activ militant politic de stânga. În 1948, pe când era elev la Spiru Haret, a fost printre fondatorii Uniunii Asociaṭiilor Elevilor din România. Această perioadă de liceu, în care viitorul inginer ṣi om politic Ion Iliescu ṣi-a construit convingerile politice ṣi s-a format ca activist, este foarte vie în memoria sa. Se poate observa acest lucru ṣi din interviul pe care l-a acordat în 2011 realizatorului Octavian Silivestru, pentru Arhiva de istorie orală.
„În ce priveşte evoluţia mea şcolară, am început primele două clase în Olteniţa, primele două clase primare. S-a recăsătorit tatăl meu, m-am mutat la părinţi în Bucureşti – am locuit ca tata circa un an -, el după aceea… la închisoare, am rămas cu mama adoptivă şi m-am transferat la Bucureşti, la şcoala primară din Parcul Regina Maria care era aproape de noi. Am făcut clasa a III-a, clasa a IV-a. Când am terminat clasa a IV-a, în 1940, încă nu veniseră legionarii, nu venise Antonescu, era dictatura regală. Eu n-am putut, la absolvirea celor patru clase elemetare, să dau examen de admitere la un liceu, pentru că era o reglementare că nu puteau copiii de condamnaţi politic să dea admitere la liceu. Se chema Certificat de bună purtare a părinţilor, adică [dacă] are sau nu cazier părintele. […] Şi am făcut clasa a V-a complemetară, exista acest sistem în toate şcolile primare. Pe lângă şcolile primare se organizau, pentru copiii care nu mergeau mai departe, clasele complementare – a V-a, a VI-a şi a VII-a. Am făcut clasa a V-a.
În ’41 a izbucnit războiul. […] Şi aşa am fost admis la Liceul industrial Polizu, în 1941, în clasa I de liceu. Am făcut doi ani la Polizu, secţia ajustaj. La liceele industriale programul era pe ziua întreagă. Dimineaţă ore de clasă, după amiază alelier o săptămână. Săptămâna următoare, invers – atelier dimineaţa, clase după amiază. […]
Atunci, la Liceul Polizu, am avut un profesor de matematică, Cristian, un om de suflet. Terminam clasa a II-a de liceu şi eram în clasă trei băieţi mai răsăriţi pe care el ne-a remarcat, toţi oameni modeşti. Unul era fiu de ţăran, locuia în internat, altul era fiu de croitor din cartierul Piaţa Matache, strada Griviţei. Şi el ne-a reţinut într-o zi: „Măi, băieţi, voi sunteţi băieţi cu potenţial intelectual… – apăruse o reglementare a guvernului Antonescu, că absolvenţii de licee industriale nu mai puteau să dea admitere la Politehnică – e păcat de voi să nu aveţi această perspectivă.„ Noi, atunci, la 12 ani, nu ne stătea capul la aşa ceva, dar el ne-a deschis această chestiune. Şi s-a angajat el să ne ajute să dăm examen de diferenţă, ca să trecem la liceu teoretic. Eu eram la o mătuşă, nici măcar maică-mea nu mai era cu noi, taică-meu era la închisoare, mătuşa avea patru clase elentare, soţul ei, de asemenea. Habar nu aveau ei de chestiile astea! El ne-a ajutat, profesorul Cristian, fără nici un fel de interes material, că nu aveam ce să-i dăm. El s-a interesat ce examene de diferenţă avem de dat. Printre altele, noi făceam germana la liceele industriale, iar la teoretic franceza era limba străină de bază. A trebuit să facem pregătire, să dăm examen de difernţă pentru franceză. Şi apoi câteva discipline care nu erau parcurse la liceul industrial. Deci, toată vara ’43 el s-a ocupat de noi. […]
Şi am prins aceea sesiune de examene anuale. Era un liceu, Mihail Eminescu, pe Calea Rahovei, unde era organizată această sesiune şi am susţinut această sesiune şi am terminat după 1 septembrie. Aşa că nu am mai putut să ne înscriem la un liceu la zi, am dat examene de difernţă, am putut să trecem la un liceu teoretic, dar liceele de zi erau toate închise. Şi-atunci am găsit posibilitatea să ne înscriem la un liceu seral. Era un liceu, Barbu Delavrancea, clădirea era unde este acum Piaţa Palatului, a fost distrusă, era un fel de anexă a Colegiului Sf. Sava. Şi deci clasa a III-a am făcut-o seral. Aveam ore de la 7 la 11 seara. Din nou, veneam de la Abator până în centrul oraşului ca să ajung la şcoală, şi seara după ora 11 mă întorceam – puştan de 13 ani – acasă. […] Şi am terminat în vara lui ‘44. […]
A început în iarna lui ‘44 să apară o Rubrică a elevului se chema. Şi în această Rubrică a elevului s-a vehiculat ideea cum anume să se reflecte mişcarea pentru democraţie, pentru democratizarea ţării în şcoli, constituirea de comitete de clasă. Diriginţii de clasă numeau dintre elevi un aşa numit „monitor„, un băiat care era responsabilul clasei şi răspundea în faţa dirigintelui. Şi deci s-a susţinut în această rubrică ideea constituirii unei structuri democratice aleasă de elevi, nu numită de şcoală, nu numită de cadrele didactice, ci elevii să-şi aleagă un comitet al lor. Noi eram câţiva foarte activi în clasa a IV-a de la Spiru Haret. […] 15 erau în grupul nostru. Pe urmă s-au constituit reprezentanţi ai tuturor partidelor politice : erau şi ţărănişti, erau şi liberali, erau şi social democraţi Titel Petrescu, şi un social democrat aripa cealaltă. Aveam şi dispute politice. Dar atunci în jurul acestei idei de comitet de clasă s-a realizat o unanimitate în toată clasa. Şi într-o vacanţă mare, eu cu Teodor Mănescu am redactat un microstatut, cum ne-a trecut nouă prin cap, cam ce ar trebui să fie comitetul de clasă. Şi am formulat ideea statutului comitetului de clasă ṣi am dezbătut-o într-o recreaţie mare – toată clasa entuziasmată! Dar cum să facem, că nu aveam reglementările legale. Şi atunci ne-a venit ideea că în România Liberă este această rubrică. S-a desemnat o delegaţie, fiind aleasă de clasă, din cinci inşi care să mergem la România Liberă şi să vedem ce facem. Şi în delegaţia de cinci am intrat eu şi Mănescu şi încă trei colegi. M-am dus direct la Grigore Preoteasa. L-am salutat că nu-l mai văzusem din lagăr, îl cunoscusem în lagăr. Ne-a primit pe toţi cinci, ne-am prezentat, am spus că urmărim rubrica aceasta a României Libere şi am vrea să constituim, dar nu există reglementări legale, şi ar trebui Ministerul Învăţământului să dea dezlegare din acest punct de vedere. El ne-a îndrumat, ne-am retras într-o cameră şi am redactat o Scrisoare deschisă către ministrul educaţiei naţionale, domnul Ştefan Voitec, în care pledam pentru ideea generoasă a organizării democratice a elevilor în asemenea comitete de clasă. Şi am semnat „Un grup de elevi din clasa a IV-a de la [Liceul] Spiru Haret„.
A doua zi, în liceu, a apărut materialul. Toată lumea a luat cunoştinţă, am devenit ţinta simpatiei şi ostilităţii, mai ales, a elevilor din clasele mai mari. S-a creat un climat de solidaritate de clasă, a clasei noastre în jurul nostru, pentru că vedeam şi ostilităţi din partea unora şi luarea peste picior. […] Şi urmează dirigenţia. Diriginte era un profesor de geografie, un om stimat, era un om bine făcut, şi eu la geografie eram totdeauna… îmi plăcea geografia ca disciplină şi eram printre cei mai răsăriţi la geografie. El a venit croit [pe ideea] că golanii clasei se ţin de asemenea chestii şi nu a mai intrat în alte probleme, nu a mai citit catalogul, şi a întrebat imediat cine sunt cei cinci sau nu ştia câţi sunt cei care au trimis scrisoarea… aşa, cu supărare. Şi ne-am ridicat în picioare cei cinci. A fost surpriza lui că toţi cinci eram printre elevii buni din clasă. Şi, mă rog, s-a mai muiat puţin, ne-a o muştruluială să ne vedem de treburile… să nu ne băgăm că astea sunt probleme politice şi ne-a pus la punct.
Ne-am mai sfătuit noi între noi, nu putem să renunţăm! Am făcut o nouă scisoare şi peste două săptamâni a apărul în România Liberă în care ne exprimam şi nedumerirea şi surprinderea şi nemulţumirea. […] Ei, de atunci am fost dominaţi în lunile următoare de această atmosferă de „crâncenă„ şi în acelaşi timp de solidaritate a oamenilor din clasă. De atunci am devenit clasa cea mai dinamică din Spiru Haret. Şi, cu conducera şcolii, cu George Şerban, ulterior am rămas în relaţii foarte amicale, până a încetat din viaţă, înainte de 1989. În toamnă apare reglementatrea Ministerului Educaţiei Naţionale, cu organizarea comitetului de clasă. Vă daţi seama, a fost victoria noastră formidabilă!”
