Eliza Campus fusese o fetiṭă inteligentă ṣi sfioasă. Era născută într-o familie de evrei de rit spaniol din cartierul evreiesc al Bucureṣtilor, care cuprindea zonele Piaṭa Unirii, Dristor, Dudeṣti ṣi Vitan. Interesul ei pentru istorie ṣi, în mod special, pentru cea diplomatică, avea să o facă în anii 1927-1931 unul dintre cei mai capabili studenṭi ai savantului Nicolae Iorga. Până să ajungă ea însăṣi conferenṭiar la Facultatea de Istorie în 1949 sau şeful sectorului de istorie universală la Institutul de Istorie Nicolae Iorga în 1951, Eliza Campus a avut o experienṭă tulburătoare, pe când era profesor ṣi director la Şcoala primară de fete a Comunităṭii Evreilor de rit spaniol. În câteva luni de guvernare, din septembrie 1940 până în ianuarie 1941, legionarii au făcut descinderi în cartierul evreiesc, „controlând” printre altele ṣi ṣcoala spaniolă de fete cu buget comunitar. De altminteri, această ṣcoală nu va mai avea o viaṭă lungă, lovită fiind de Decretul 176 din 2 august 1948 „pentru trecerea în proprietatea Statului a Bunurilor bisericilor comunităṭilor sau particularilor, ce au servit pentru funcṭionarea ṣi întreṭinerea instituṭiilor de învaṭământ general, tehnic sau profesional”. În 1948 directoare era, de asemenea, Eliza Campus.
„Eu am fost născută Eskenazy şi numele meu era numele care se dădea în genere în Spania celor care nu erau de părerea Inchiziţiei spaniole – vorbesc de anii 1492. Străbunii mei au părăsit Spania, pentru ca n-au vrut să se creştineze şi au venit unii dintre ei în România, iar unul dintre ei a fost medicul lui Ştefan cel Mare. Aşa încât, eu am în spate oameni care au rezistat altor apăsări, cum a fost Inchiziţia spaniolă ṣi aṣa mai departe. Încât, nu am prea mare merit… adică n-am meritul decât să fi urmat ceea ce exista ca o tradiţie în o serie întreagă de grupuri [evreieṣti] din România şi din alte ţări. […]
Eu am fost până în 1948 directoarea Şcolii de fete a Israeliţilor de rit spaniol [din Bucureṣti] ṣi am avut de rezistat împotriva legionarilor care au venit la mine cu revolverele, în cancelarie, să mă someze să le dau toate actele şcolii, […] în ‘40-’41… Aşa că pot să spun că au fost momente foarte grele pentru mine.
Mi-aduc aminte, ca acum, eu aveam peste 800 de elevi – că era curs elementar şi curs gimnazial – ṣi i-am dus pe toţi în curte, în curtea şcolii şi am stat acolo cu ei până au început să vină părinţii, iar legionarii nu le dădeau voie părinţilor să intre… Mi-au confiscat atunci până şi hainele care erau în cuier, atât erau de meschini! […]
Iar pe urmă, am trecut cu şcoala într-un nenorocit de fost azil de bătrâni din strada Radu Vodă şi acolo am început iarăşi rezistenţa, ca să putem să ne menţinem. A fost foarte greu… […]
Deci a trebuit să părăsiţi localul pe care-l aveaţi.
Păi sigur, că ni l-au ocupat în ziua aia, tot. Au venit, în frunte cu un anumit doctor, Daraban, care a spus că „şcoala nu e igienică„. Ori, era o şcoală… o perlă de curăţenie şi de frumuseţe, cu scară de marmură, cu… ce să mai vorbim!
Era un pretext…
Păi da! Şi a trebuit… Ne-au luat casetele care erau cu banii elevilor, că se plăteau anumite taxe şi eu până să le înaintez administraţiei Comunităţii le ţineam o zi-două la mine, până încasam de la toată lumea. A fost foarte complicat…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
