Războiul civil din Grecia – început în 1946 ṣi încheiat în 1949 – a făcut ca numeroṣi comuniṣti greci să se refugieze în „ṭările prietene”. Un prim grup a venit în august 1949 ṣi s-a stabilit lângă Piteṣti, pe domeniul familiei Brătianu de la Florica, Ştefăneṣti. În februarie 1951 Comitetul Central a trasat direcṭiile pe care Partidul Muncitoresc Român să le ia în privinṭa ajutorării acestor coloniṣti. S-a făcut mai întâi o statistică: erau 716 bătrâni inapṭi pentru muncă sau răniṭi în război, 686 copii de până la 16 ani ṣi 852 de muncitori, aceṣtia din urmă fiind deja încadraṭi la G.A.S. Ştefăneṣti ṣi la fabrica Flamura Roṣie din Piteṣti. Secretarul organizaţiei de bază din colonia greacă de la Ştefăneşti era Gheorghe Cazacu, membru al Partidului Comunist Grec din 1930, venit în colonie în aprilie 1951. Din partea P.M.R. era instructorul Gheorghe Stroe, din aparatul Secţiei Administrativ-Politice, responsabil însărcinat să se ocupe în mod special de „urmărirea” tuturor activităţilor imigranţilor de la Ştefăneşti. Până în 1952 lucrurile au început să se degradeze: clădirile şcolii, grădiniţei şi cantinei de copii, precum şi cele 16 blocuri de locuinţe au început să fie deteriorate; apoi mai era incriminat faptul că cei din colonie ascultau posturile de radio „reacţionare” greceşti de la Salonic şi Atena, care retransmiteau Vocea Americii. Aṣa se face că în 1953 s-a hotărât desfiinţarea coloniei greceşti de la Ştefăneşti, pe motiv că grecii trebuiau să meargă în alte centre unde existau locuri de muncă…
(după Aurel Radu, Relatări despre colonia comuniştilor greci de la Ştefăneşti – Argeş (1949-1953), în „Museum. Studii şi comunicări”, XII, Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti, 2013)
La ṣcoala greacă de la Florica a fost profesoară ṣi Elena Petrescu. Venise cu soṭul ei de la Oieṣti, jud. Argeṣ, în 1953. A rămas ṣi după dispersarea coloniei grecilor, fiind apoi directoarea ṣcolii româneṣti. Mărturia sa a fost înregistrată în 2001 de muzeograful Remus Cârstea, Piteṣti.
„De ce aṭi venit la Florica?
Am fost adusă la colonia de copii greci, eu aveam la licenţă limba greacă, dar nu era ce credeau ei, eu făcusem greacă keni Diathiki [dialect popular], un dialect comun în care s-a dezvoltat creştinismul, ori nici nu semăna cu limba modernă greacă. Iar soţul meu care fusese activist de partid, detronat că e chiabur, că avea un cazan de ţuică, îl adusese director. […]
Cam câţi erau, după estimările dumneavoastră?
O, vreo cinci mii, şase mii, foarte mulţi, blocurile acestea au fost construite pentru ei. Ei au fost aduşi în ’49, au fost cazaţi în nişte barăci de lemn, iar eu când am venit în ’53 de acum erau blocuri. Era frumos, cu parc, cu flori, cu arbori, curăţenie desăvârşită, avea grădinar, nu era mizerie. Noi l-am mai întreţinut cât am mai putut, cu copiii, că-i parcul pionierilor, că-i nu ştiu ce, mergeam cu profesorii, îi puneam să măture, să strângă hârtiile, să planteze flori, l-am mai ţinut cât am putut.
Câţi copii aveaţi la şcoala aceasta a azilanţilor?
Cinci sute. Erau greci şi românii au venit. Primii români erau doi copii, Olteanu, a căror mamă, româncă se căsătorise cu un grec, un partizan şi ăia au fost primii doi copii, români, dar aveau un statut aparte. De exemplu, copiilor greci li se dădea gustare, la zece şi la patru, că noi făceam meditaţiile şi după masa cu ei, toată ziua stăteam la şcoală cu ei.
Cum arăta o zi de şcoală?
Veneai dimineaţa la şapte jumătate, stăteai cu ei la masă. Aci, jos, unde-i profesionala era cantină pentru ei. Intrai cu ei la masă, n-aveai voie să mănânci, numai ei [mâncau]! Şi dacă un copil de român se furişa să mănânce, era păruit zdravăn! Apoi se făceau orele de clasă, cu cei mici până la ora 12, cu cei mari până la 1, iar după masa, te duceai apoi cu ei la masă. Serveau masa de prânz, toţi copiii şi cei care erau în familii şi cei care erau în cămin. Deasupra erau nişte dormitoare, un cămin de copii orfani, neidentificaţi, copii fără părinţi. Şi serveau masa, aveau pauză de joacă, iar după aceea îi băgam şi trei ore făceam meditaţii cu ei obligatoriu, asta era în programul şcolii şi nu ne plătea mai mult. Uite-aşa eram remuneraţi, ca orice cadru didactic, dar aveam obligaţia să stăm cu ei. Seara îi băgam la masă şi de-abia când plecau la culcare plecam şi noi. Era un program foarte încărcat. […]
Şcoala avea şi greci profesori şi români, dar majoritatea români. Programa se preda în limba română. Care ştiau, ştiau, care nu, învăţau. Şi aveau paralel şi ore de limba greacă, ce-or fi făcut ei acolo, istorie, mare lucru nu făceau că şi profesorii erau ceva, improvizaţi. Singura profesoară titrată a fost Antigona Vasvana, care a fost şi bibliotecară la Piteşti, Biblioteca Municipală şi avea şi ore de greacă, pentru că orele de greacă s-au perpetuat la noi până prin ’74, că mai rămăseseră greci şi ceruseră ca pentru copiii lor să înveţe şi ei limba greacă. Ăia nu ştiau greacă, dar vorbeau în familie, făceau şi la şcoală cu această doamnă Vasvana Antigoni. A avut o fată, profesoară de matematică, sunt la Salonic sau la Atena. Era o persoană cultă, zicea ea că are facultate la Atena, dar se vedea că era o profesoară, era o persoană cultă. În rest, dascăli improvizaţi. Aşa, mai isteţi sau or fi avut puţină şcoală, că acte n-aveau, n-avea niciunul. […]
Eu predam istoria şi geografia, Popescu Petre […] matematica şi restul veneau aşa, cu orele, de la Piteşti, pe unde predau. Şcoala asta a fost o trambulină pentru cei care ajungeau la Piteşti. De exemplu, fata doamnei Tobescu, actuala Nicolaescu Irina… […] De-aici… stăteau un an-doi, îşi dădeau definitivatul şi apoi îi plasa la Piteşti. Asta era trambulina de intrare în Piteşti, de la Ştefăneşti. […]
Ce îmi puteţi spune despre elevi?
Erau aşa de violenţi şi de impulsivi, foarte răi! O oră de clasă era un chin! Niciodată în viaţa mea nu am aşteptat să sune clopotul ca-n orele lor! Nici nu înţelegeau bine, nici nu înţelegeau bine limba română şi cât ai fi căutat să îi faci de atractivă lecţia, nu-i interesa, ziceau că nu e ţara lor. Erau foarte refractari.
Dar de ce se comportau aşa?
Aşa era firea lor! Violenţi… Toate filmele alea ce le vedeţi, exact aşa erau.
Şi totuşi, cred că aveau şi ei ceva care le plăcea…
Luptele cu săbii improvizate, cu beţe… Creşteau capre, toată colonia aceea era numai capre, le ţineau în bloc, caprele. Iar în mijlocul bucătăriei făceau focul cu vreascuri. […]
Dar au fost şi copii care s-au distins în activitatea şcolară?
Nu! Erau fete în special, cuminţi. Cuminţi, bune, visul lor era ca să ajungă pensionare. Pentru că toţi bătrânii lor erau pensionari şi nu munceau, toată ziua stăteau, erau toţi drapaţi în negru, cum îi vedeţi prin filme! Femeile toate, parcă erau îndoliate! Şi ciorapi, tot, broboade negre şi cu mătăniile în mână. Toată ziua stăteau la soare, lângă bloc, bărbaţii păzeau caprele în parc, se duceau şi cumpărau capre din târg de la Piteşti. Erau o populaţie rurală aceşti partizani, nu erau elite, oameni simpli, de la ţară, crescători de capre, de oi şi luaţi într-o noapte, când se anunţase o ofensivă militară şi cu bocceluţa, cu ce au putut să lege ei, cred că mult nu aveau nici acuma, se vedea că erau oameni simpli şi evacuaţi.[…]
N-am funcţionat mult, că colonia s-a destrămat şi pentru că probabil că se iscaseră manifestări şovine în rândul lor, au căutat să-i disperseze în masa românească. […]
Şcoala greacă a fost dispersată în 1955?
Şcoala a continuat cu români, pentru că în locul lor au venit muncitorii de la Colibaşi şi aici a fost un cartier muncitoresc. […] Şi au venit muncitorii de la Colibaşi, odată cu ei au venit şi copiii români şi s-au suplinit câte două rânduri de clase. Mai puţini, patru sute, cinci sute, n-am atins cinci sute cât am fost eu directoare; cu grecii erau peste cinci sute de copii, cu românii, n-am atins [cifra asta].”
