Cine ar fi crezut că după atâtea întâmplări dramatice ṣi după o tinereṭe zbuciumată, Gheorghe Bărcan din Săliṣte avea să se aṣeze la o catedră de matematică, profesor, la Sighetu Marmaṭiei? Îṣi întrerupsese studiile liceale, fusese exmatriculat de la facultate, dar nu pentru că era leneṣ, ci pentru că trăia în vremuri tulburi… În 1948, pe când era elev la Liceul „Dragoṣ Vodă” din Sighet, munṭii Maramureṣului erau plini de fugari, ṭărani sau intelectuali urmăriṭi de Miliṭie ṣi Securitate. Erau socotiṭi „duṣmani ai poporului” pentru că refuzaseră să accepte apăsările autorităṭilor comuniste – cote, presiuni pentru înscrierea în Gospodării Agricole de Stat – sau pentru vina de a fi „chiaburi”. Trupele Ministerului de Interne răscoleau satele în căutarea lor ṣi a celor care îi ajutau. Părinṭii lui Gheorghiṭă Bărcan erau oameni de omenie ṣi îi ajutau pe fugari, iar fiul nu se lăsa mai prejos. Aṣa încât povestirile sale din anii de liceu sunt ca un roman poliṭist.
„În 1948, în august-septembrie a venit un [inginer], îl cunoşteam aşa, din vedere, a fost profesor la Sighet şi a stat la noi. Am auzit apoi că a fost urmărit de Securitate, era fugit. Eu am plecat atuncea la şcoală, el a rămas la noi…
Ce înseamnă „a stat la noi„?
A locuit la noi, ascuns oarecum, fără să fie văzut de… Deci a stat retras într-o cameră şi a stat la noi. A fost la un unchi de-al meu cu care era în relaţii de rudenie, în sfârşit, care stătea lângă drum şi l-a adus la noi pentru că eram mai izolaţi în comună şi a stat acolo.
În ce comună?
Săliştea de Sus…. După vreo câteva zile am plecat la şcoală, el a rămas acasă […], şi-a amenajat un adăpost acolo în casă, într-o groapă, sub o ladă, cu o uşă fixă, nu se putea vedea.
Am plecat din nou la şcoală şi într-o dimineaţă de vineri, 1 aprilie, m-am dus la biserică. Şi când să mă întorc la liceu – aveam un pic de teamă că ştiam că-i urmărit şi că puteam avea necazuri – când să intru la liceu am văzut, că stăteam aproape de Securitate, că intră doi sau trei în echipament de Securitate, că intră în liceu. Şi am avut o stare de tresărire – era parcă ora de limba rusă! – şi zic, nu mă duc la oră, mă duc la autobuz, că poate vine cineva de la noi din comună. Când ajung acolo, soseşte autobuzul, mama se dă jos, maică-mea deci, toată speriată şi plângând, zice că l-a căutat Securitatea pe Mihai – Mihai îl chema pe inginerul care a stat la noi. Nu l-a găsit, pentru că s-a ascuns acolo, [era] la vreo jumătate de metru de Securitate, [Securitatea] a tras, întâmplător nu l-a lovit. Şi atunci eu am zis, mă duc acasă. Ei veneau după mine, de la Securitate. M-au căutat seara, veniseră imediat după mine ṣi eu nu m-am mai dus la şcoală. Am transmis prin cineva să-mi trimită hainele acasă şi eu am plecat cu maică-mea şi m-am urcat în tren şi am plecat acasă.
Am fost pe deal, am fost toată vara cu tata la lucrul câmpului. Nu prea urcau sus atuncea, că erau fugarii acolo, fugiţi… era Paşca şi alţii şi le era teamă, pentru că erau nişte ţintaşi extraordinari! Nu prea urcau sus, Securitatea. Ne ascundeam, era pădure, ni se dădea de veste. Nu m-au căutat sau ne căutau pe-acasă şi nu ne găseau. În toamnă când a început frigul, nu am avut ce face şi am rămas toţi acasă şi taică-meu, şi eu, şi acest domn, Pop Mihai. […] Aşa am stat până… din ’49, toamna, până în ’51.
Mi-aţi spus că ştiaţi că în munţi există oameni din sate care s-au refugiat şi care nu s-au predat Securităţii. Aţi luat vreodată legătura cu aceşti oameni?
Nu, numai am auzit că şi colegi de la Sighet, a fost un grup de colegi care au fost arestaţi, după aceea am auzit. Ştiam că prin sat au şi împuşcat oameni, au împuşcat pe unul Paşca, fratele lui Paşca Gheroghe. Au arestat mai mulţi acolo prin comunele vecine. Era o mare alertă în zonă, erau mulţi fugiţi. Se trăgea… era panică mare!
Deci am stat acolo scunşi până în ’51, în octombrie. Ne-am fi dus să ne predăm, şi eu şi taică-meu ne-am fi predat, însă însemna să-l predai şi pe acel om care nu avea unde să se ducă. A venit cineva după el o dată, l-a condus maică-mea spre Bocicoel, îmbrăcat ţărăneşte, cu o furcă şi o coasă pe umăr. Şi n-a venit la întâlnire persoana ṣi s-a întors iarăşi – cât pe-aci să dea Miliţia peste ei când s-au întors! Şi am stat a doua zi, s-a dus din nou şi atunci l-a preluat.
După ce l-a preluat, noi am astupat groapa aceea în casă, să nu se găsească, că atunci s-ar fi bănuit că el acolo a fost şi îl condamna şi pe taică-meu, era mai gravă situaţia. Am avut un adăpost într-un şopron cu paie, unde era aşezată o stivă din lemne care permitea aşa un culoar acoperit cu paie şi dădeam o scândură într-o parte şi ieşeam în grădină, în timpul verii. […] La două sau trei zile noi ne-am predat, la Vişeu.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1997]
