La poalele Culmei Codrului, în extremitatea vestică a Maramureṣului, se află o comună cunoscută mai mult datorită unuia dintre fiii săi, omul politic Gheorghe Pop de Băseṣti, memorandist, preṣedinte al partidului Naṭional Român (1902-1918), preṣedintele Adunării Naṭionale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. Din comuna Băseṣti mai fac parte trei sate: Odeṣti, Săliṣte ṣi Stremṭ. Acesta din urmă este locul în care o tânără abia ieṣită din vârsta adolescenṭei a ajuns învăṭătoare, într-o vreme în care ṭara începuse a răsufla după cruntele vremuri staliniste. Se numea Maria Cârstea ṣi se născuse în 1942 tot în Maramureṣ, la Bicaz. În ṣcoala primară din Stremṭ venise împreună cu tatăl ei, învăṭător ṣi el. Amintirile Mariei Cârstea par astăzi din altă lume, dar redau destul de exact atmosfera ṣcolilor noastre săteṣti de la sfârṣitul anilor ’50. Interviul a fost realizat în 2000 de muzeograful Remus Cârstea de la Muzeul Judeṭean Argeṣ.
„În Stremţ, în 1959, la vârsta de 17 ani am fost numită învăţătoare pe postul doi. Postul unu era tatăl meu. […] Dascăli bătrâni… era unul singur, iar eu aici eram un copil tânăr. Copiii erau în număr de 50 şi activitatea ne desfăşuram simultan. Eu aveam clasa I şi a III-a, tata avea a II-a şi a IV-a.
Locuinţa şcolii, clădirea şcolii avea două săli de clasă, una încălzită, şi două cancelarii fără sobe, în care într-una îşi făcuse sediul P.C.R.-ul şi într-una îşi făcuse sediul U.T.C.-ul. Cum nu mi-a convenit să stau la nici o gazdă în sat, am luat toate cărţile şi am convenit cu cei de la U.T.C., din a cărui organizaţie făceam şi eu deja parte, şi ne-am mutat în sediul P.C.R., aşa că mi-am eliberat o locuinţă de 2,5/3, înaltă de 6 m, unde mi-am făcut rost de un pat, de două paturi, de un pat şi de-un lădoi, aşa, un fel de ladă care se trăgea, ziua se făcea ladă şi noaptea se făcea pat, de o sobă, sobă obişnuită, o sobă de-aia numai plită, fără cuptor, unde găteam şi acolo, la gura sobei, seara, tatăl meu cu nenea Ion povesteau despre toate întâmplările prin care a trecut satul şi satele vecine. […]
Am citit o carte, foarte frumoasă mi s-a părut mie atunci, Învăţătorii, în care un învăţător i-a învăţat pe ţărani… cartea, de fapt, era un gen de propagandă, dar la vârsta de 17 ani nu ştiu cum poţi înţelege propaganda altfel decât cum am înţeles-o eu. Şi eu, neavând priceperea acelui învăţător să-i învăţ pe oameni să facă cursuri de nuiele şi alte minuni, eu le-am demonstrat cum dintr-o grădină din 2000 m de pământ arid poţi să-ţi faci o grădină de zarzavat, încât să poţi să te duci chiar şi pe piaţă. […]
Lucrurile au fost fără evenimente deosebite vreme de doi ani. În al treilea an, când au mai venit şi alţi învăţători la şcoală, deja au început obiceiurile să dispară. Adică oamenii, toamna, când aveau de cules strugurii ziceau că se duc la sirechi. Deci comunitatea de fapt trăia într-o întovărăşire, că fiind pe o ulicioară 10-12 vecini, neamuri, ei cu toţii se duceau şi-şi culegeau via. Şi bineînţeles că la sirechi, cum îi zicea, participau şi copiii.
Ei, acum se întâmpla un lucru interesant, că după ce-a lipsit un copil din şcoală, a doua zi, când a venit la şcoală, eu i-am făcut observaţie: „De ce ai lipsit ieri de la şcoală?„, că era motivaţia mea de-a găsi mijloace şi procedee ca să-i atrag la şcoală, să le dau posibilitate la toţi copiii să devină domni. […] Unii erau mai leneşi şi nu-mi folosea la nimic dacă ei nu-şi făceau temele acasă. Pe mine mă interesa ca acolo, în clasă să-şi facă temele. Şi atunci eram foarte severă cât privea frecvenţa la şcoală. 
Aşa că, făcându-i observaţie unui copil de ce n-a venit la şcoală, vreme de o săptămână şi ceva, toţi ceilalţi copii îşi cereau voie: „Domnişoara învăţătoare, vă rog frumos, îmi daţi voie, că mergem la sirechi.„ Deci, mi-am dat eu seama că de fapt ei munceau într-un cadru întovărăşit, însă nu se numea întovărăşire, că după ce îşi culegeau produsele, fiecare îşi ducea produsul acasă. Pe câtă vreme aici, din produsele pe care le strângeau ei, trebuia să dea o cotă parte la stat.”
