„Nu voi uita niciodată o convorbire pe care am avut-o cu Bergson în 1925 şi care a fost atît de luminoasă, atît de hotărîtoare pentru mine. Bergson era de părere că forţele spirituale ale unei fiinţe dotate cu o reală măreţie sunt atît de mari, încît ea nu are nevoie să se desprindă de opera sa pentru a profita sau a obţine glorie de pe urma ei. După părerea lui, adevăraţilor savanţi, adevăraţilor poeţi, adevăraţilor îndrăgostiţi de infinit, gloria şi averea le vin de la sine. Ceea ce ni se pare nouă întîmplare în viaţa lor nu e decît apariţia vizitatorului radios care le bate la uşă purtînd mereu alte haine. Ceea ce e miraculos în destinul acestor fiinţe vine din interiorul lor…Aşa mi-a vorbit Bergson la una din rarele întrevederi cînd mi-a fost dat să rămîn fără glas în faţa blîndei măreţii a concepţiilor sale.” – din memoriile Elenei Văcărescu – „Memorial în mod minor”, traducere de Anca-Maria Christodorescu
Elena Văcărescu, „ambasadoarea sufletului românesc” aşa cum a numit-o Nicolae Iorga, a fost fiica lui Ioan Văcărescu, de profesie diplomat, şi a Eufrosinei Fălcoianu, pe linie paternă descendentă din renumita stirpe a Văcăreştilor, boieri patrioţi, cu multă ştiinţă de carte. (Iancu Văcărescu a fost bunicul ei).
S-a născut la 21 septembrie/3 octombrie 1864. Copilăria şi-a petrecut-o când la Fălcoi – Oltenia, la moşia bunicilor, când la Văcăreşti – Muntenia. A primit o educaţie aleasă (guvernantă engleză, care o familiarizează cu literatura britanică), desăvârşită la Paris, unde avea să se intereseze de filosofie, artă poetică şi istorie. A fost profund legată de vatra Văcăreştilor (Dâmboviţa) şi de moştenirea literară şi civică a înaintaşilor săi, astfel că, adolescenţa şi prima tinereţe au stat sub semnul împlinirii intelectuale.
La puţină vreme după anii copilăriei, petrecuţi alternativ la Văcăreşti, şi în Bucureşti, în 1879, a plecat pe malurile Senei. Acolo şi-a desăvârşit pregătirea, cu studii secundare, şi apoi universitare. Îşi realizează educaţia aleasă la Sorbona, audiind lecţii de filozofie, de estetică şi de istorie, ţinute de profesori celebri, iar arta poetică şi-o perfecţionează cu ajutorul poetului parnasian Rene Francois Armand Prudhomme. În 1886, publică la Paris primul volum de versuri, Chants d’Aurore, care a primit cronici favorabile şi un premiu special din partea elitistei Academii Franceze.
Întâlnirea cu Regina Elisabeta (Carmen Sylva) i-a marcat viaţa în mod profund. De la Carmen Sylva a învăţat să aprecieze tot ce e bun, nobil, adevărat. În 1888, după aproape un deceniu de şedere în capitala Franţei, tânăra Elena Văcărescu revine în România în calitate de domnişoară de onoare a reginei Elisabeta. Elencuţa, aşa cum o numea Carmen Sylva, devine protejata reginei. Aceasta tocmai îşi pierduse singurul copil şi toată dragostea reginei s-a revărsat asupra Elencuţei. Relaţia privilegiată dintre ea şi regină a făcut posibilă propulsarea tinerei poete în tumultul lumii literare şi artistice.
În 1889 îi apare o culegere de cântece populare, Rapsodul Dâmboviţei, iniţial în limba germană (tradusă chiar de regină), ulterior în limbile franceză, engleză sau italiană. Cele 140 de poeme care alcătuiau ciclul relevă o personalitate artistică rafinată, capabilă să surprindă universul ţăranului român în diferitele ipostaze ale vieţii cotidiene (momente marcante ale existenţei sale: naştere, cununie, moarte sau muncile câmpului).
Relaţia cu principele moştenitor, Ferdinand, ca şi logodna lor, secretă, au avut parte de sprijinul necondiţionat al reginei. Intervenţia brutală a regelui Carol I în viaţa intimă a cuplului s-a soldat cu acordul ei de a părăsi România şi a alege calea exilului (o căsătorie între cei doi contravenea statutului Casei Regale).
„Când, într-o zi, pe neaşteptate, (Carol ) se pomeni că nepotul lui îi împărtăşeşte hotărârea de a se căsători cu domnişoara Elena Văcărescu, se dezlăntui o adevărată furtună, o furtună rece, un crivăţ îngheţat, care degeră până la rădăcini bietul început de roman de dragoste a lui Ferdinand. Lui Ferdinand i se dădu să aleagă între tron şi Elena Văcărescu, dar într-aşa chip încât nu putu alege decât tronul. Crescut în datina disciplinei şi obişnuit să se plece în faţa autorităţilor, el alese ceea ce fusese ales pentru el, nu fără durere şi lăuntrică răzvrătire însă. Simţul datoriei era adânc înrădăcinat în fiinţa lui şi mai puternic decât orice şi acest simţ a dăinuit eroic într-însul de-a lungul unei vieţi pline de multe jertfe.” – Regina Maria, „Povestea vieţii mele”
Iniţial, aceasta a optat pentru Italia, ulterior s-a stabilit la Paris. Viaţa literară şi artistică franceză i-a potenţat elanul creator. Salonul literar patronat de Elena Văcărescu este frecventat de personalităţi ale vieţii literare şi artistice precum Victor Hugo, Marcel Proust, Anatole France, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt. Până la izbucnirea primei conflagraţii mondiale, urmaşa Văcăreştilor se afirmare deja o personalitate literară pregnantă. Romanele Amor vincit (1908) şi Vraja (1911) valorifică teme din mitologia românească. Paginile de memorialistică, Regi şi regine pe care i-am cunoscut sau Le Roman de ma vie, au a un impact la fel de puternic asupra publicului ca şi poeziile sale.
Activitatea publicistică a contribuit esenţial atât la consolidarea poziţiei sale literare, cât şi la popularizarea unei imagini atent şlefuite despre România.
Despre şederea ei în Franţa, Elena Văcărescu scrie: „Pentru mine Franţa rămâne ţara care a primit solia mea românească, ţara care, înţelegându-mi misiunea, mi-a înlesnit-o cu o generozitate pe care renunţ să o descriu în culori ditirambice”.
La Paris publică şase volume de versuri, face parte din comitete feministe, filantropice, umanitare, publică permanent diverse articole în ziare şi reviste, precum în „L’Ilustration”, „Les Debats”, „Le Temps”; are numeroase colaborări literare sub forma de: proză, versuri, teatru, traduceri. Popularizează în conferinţe diferiţi scriitori români şi traduce din G. Coşbuc, O. Goga, M. Eminescu.
Prestigiul de care s-a bucurat printre personalităţile publice pariziene a făcut să fie integrată Delegaţiei româneşti participante la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). Guvernul României a numit-o secretar general al Asociaţiei române de pe lângă Societatea Naţiunilor şi i-a mijlocit colaborarea cu Nicolae Titulescu la Geneva, în cadrul aceleiaşi organizaţii internaţionale. Crezul ei puternic era idealul naţional de reîntregire a ţării: Elena face o expunere privind situaţia României în faţa Senatului Francez, este prezentă la semnarea Tratatului care consfinţea frontierele României Mari.
Academia Română îi acordă în 1925 titlul de Membră de Onoare a acestei instituţii, fiind prima femeie care a primit acest titlu. Primirea în rândurile Academiei Române a reprezentat recunoaşterea publică a meritelor sale artistice şi diplomatice. Preşedintele Republicii Franceze îi acordă ordinul „Legiunea de Onoare” în 1927.
În ciuda exilului său impus sau autoimpus, a continuat, potrivit aprecierilor lui Camil Petrescu, să rămână „o româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu şi originea şi sufletul românesc”.
Elena Văcărescu, a îndeplinit cu cinste Testamentul înaintaşului ei, Ienăchiţă Văcărescu, care afirma:
„Urmaşilor mei Văcăreşti, las vouă moştenire creşterea limbii româneşti şi a patriei cinstire.”
Elena Văcărescu s-a stins din viaţă la Paris, în 1947. A fost înmormântată în cavoul familiei Văcăreştilor din cimitirul Bellu din Bucureşti.
Surse: enciclopediaromâniei.ro, Regina Maria – „Povestea vieţii mele”, „Memorial în mod minor”, traducere de Anca-Maria Christodorescu
Documentarea: Bianca Ioniţă
