În anii stalinismului ṣi post-stalinismului mulṭi dintre ṣcolarii României aveau o viaṭă necăjită. Unii din pricina sărăciei, alṭii dimpotrivă, din cauza „chiaburiei”. În 1954, la un an după moartea lui Stalin, comuniṣtii tot se mai luptau cu „duṣmanii poporului” de la sate. Cei mai mulṭi dintre aceṣtia erau de fapt oameni gospodari, cu ceva posesiuni pe care ṣi le apărau cu îndârjire. Dintr-o astfel de familie provenea Eugenia Vasile, născută într-un cătun din judeṭul Braṣov. Dornică de învăṭătură, a umblat pe la ṣcoli la Lechinṭa de Bistriṭa, apoi la Gherla, în judeṭul Braṣov, la Şcoala Normală de Fete, o ṣcoală cu tradiṭie veche. Dar n-a avut parte de învăṭătură tihnită în acei ani tulburi, pentru că era copil de chiaburi ṣi se mai ṣi apucase să „protesteze” pentru că fusese exmatriculată. A fost arestată, iar visul ei de a deveni învăṭătoare nu s-a mai împlinit. După mulṭi ani avea să facă studii de asistentă medicală…
Într-un interviu realizat de Mariana Conovici în 2000, Eugenia Vasile îṣi povesteṣte cu obidă zbuciumata viaṭă ṣcolar, cu întâmplări greu de înṭeles pentru vremurile noastre, dar destul de frecvente pentru anii ’50.
„Am făcut şcoala primară la noi în comună şi apoi ṣapte clase în localitatea Lechinţa, judeţul Bistriţa-Năsăud, […] destul de departe de casă. Nu exista internat în jurul nostru, nu existau alte posibilităţi. După ce am absolvit ṣapte clase, am plecat la Gherla şi m-am înscris la Şcoala normală, pedagogică. Aici am stat în gazdă la o profesoară, împreună cu alte trei colege: Albu Marta, Hajdu Ilona şi Mureşan Floarea. Locuiam la această doamnă profesoară care ne preda şi limba franceză.
În anul 1954, cam prin luna februarie, când ne-am dus la cursuri, când s-a strigat catalogul, ne-a ridicat în picioare şi… am fost mai mulţi exmatriculaţi, nu numai noi patru, mai mulţi copii, dar noi patru eram legate, pentru că locuiam în acelaşi loc. Ne-a spus că „Începând de astăzi nu mai puteţi frecventa cursurile şcolii, deoarece sunteţi fiice de chiaburi, mă rog, nu aveţi ce căuta la şcoală, că statul… nu finanţează pe aceşti copii ai foştilor şi actualilor exploatatori…„ Noi eram ṣapte copii acasă, aveam 2,5 hectare de pământ. Nu prea îmi dădeam eu seama ce înseamnă lucrul ăsta, dar ştiu că erau câteva fâşii de pământ… mergeam cu vitele sau mergeam să duc de mâncare la prânz. Aveam şi o moară, asta era toată averea noastră! Dar aşa au considerat ei…[…]
După ce ne-a exmatriculat, nu ştiam încotro s-o iau! Acasă nu aveam ce căuta, nu-mi găseam locul; nu-mi găseam locul, nu în sensul că părinţii nu m-ar fi primit, dar îmi dădeam seama că eu am alte puncte de vedere asupra vieţii, că eu am alt fel… mi-era greu să am un dialog cu ei, pentru că totul era foarte redus la ce mănânci, cu ce te îmbraci… alt gen de preocupări nu exista. În vacanţă trăiam un fel de izolare, citeam. Casa noastră era undeva sub o pădure şi acolo îmi făceam veacul, luam o pătură şi acolo stăteam izolată. Mama mai îmi spunea: „De ce nu te duci şi tu la horă cu ceilalţi copii, sau tineri, de ce te excluzi sau îi excluzi?„ – dar eu gândeam alta. În primul rând, nu mai umblam în costum naţional, că la şcoală ceilalţi copii de vârsta mea începeau să râdă dacă te vedeau îmbrăcat altfel.
Nu mai spun că profesoara la care am locuit, dintr-o cămaşă de acasă foarte frumoasă, din nişte poale, dintr-o pânză făcută în casă, a tăiat-o şi mi-a făcut cămaşă de noapte şi din ii, la fel, le-a modificat ea… Mama, săraca, care ştia cât a cusut la ele, era deznădăjduită când a văzut că nu mai aveau creţele pe care le avea înainte! Ei, şi în acest sens nu-mi găseam locul!
Atunci am stat noi câtva timp, cât am mai avut ceva de-ale mâncării – pentru că părinţii ne aduceau de mâncare – şi ne-am gândit să ne înscriem la o şcoală particulară şi se putea… se putea, dar nu noi!
Exista Liceul Teoretic la Dej şi nu era departe de Gherla. Ne-am dus şi acolo, ne-a cerut „Certificat de stare materială„. Ei, eram optimiste atunci, în speranţa că vom rezolva… Ne puneam problema ce diferenţe trebuie să dăm acolo, dar foarte repede ne-am descurajat, pentru că ne-a spus clar că nu ne primeşte la examene; că vrem să învăţăm, ei nu ne opresc, dar nu vom putea obţine niciodată un act oficial că am urmat cursurile acelui liceu.
În situaţia asta… cu noi, la profesoara asta, mai locuia – dar în altă clădire – un maior. […] Ea avea un parc, o grădină, acolo unde locuiam noi şi ne făceam lecţiile în parc, aveam bănci, aveam mese. El venea uneori când ne făceam lecţiile, dar nu discuta cu noi, doar se plimba. Noi chicoteam şi ne întrebam: „Ăsta o fi domnul maior?„… După ce ni s-a întâmplat de ne-a exmatriculat, a venit a doua zi sau a treia zi acest maior la noi – dar parcă ştia! – a venit, mi-a pus mâna aşa, pe cap şi zice: „Ce faci, mânzule, chiaburoaico? Ştii că am fost la părinţii tăi acasă?„ Am avut aşa o tresărire… „Ei, nu acum am fost, am vrut doar să ştii că ţi-am cunoscut părinţii, ţi-am cunoscut familia„. Am fost foarte bucuroasă că a fost pe la noi pe acasă.
Atunci când m-a văzut plângând, m-a întrebat de ce plâng şi au început şi celelalte colege [să spună] că ne-a exmatriculat şi nu ştim încotro s-o luăm. Şi el zice: „Bine, dar voi, chiar aşa, staţi cu mâinile încrucişate şi nu faceţi nimic?„ Ne-am uitat una la alta şi am zis: „Ce am putea face, era scris…„ „Da, dar se mai poate scrie şi împotriva lor!„, a zis.
El a plecat, noi am rămas; ni s-a părut că a fost o vorbă în vânt. […] În acest timp, Hajdu Ilonca a venit şi mi-a spus că a stat de vorbă cu domnul maior şi mi-a zis: „Hai să facem şi noi nişte afişe şi să le lipim în oraş! Hai să scriem!„ „Păi, ce să scriem?„ „Să scriem împotriva lor!„ Zic eu: „Păi, cine te-a învăţat?„ „Nu, dragă, nu m-a învăţat nimeni, să scriem împotriva lor, tu nu vrei? „Care a lor?„ „Directorul ăsta a primit [ordin] din altă parte, de la comunişti! Noi trebuie să luptăm împotriva comuniştilor!„ „Da, că şi acasă am auzit pe tata spunând că ăştia sunt o pacoste…„ Şi aşa ne-am apucat să scriem. Am tăiat cu foarfeca, am rupt din caietele noastre jumătate dintr-o foaie şi am scris: „Trăiască regele! Jos cu Partidul Comunist! Luptaţi împotriva Partidului Comunist! Ţărani, nu vă înscrieţi în colectiv, că vin americanii!„ Noi astea toate le scriam, că auzisem de la oameni că astea erau nemulţumirile. Dar pentru mine, noţiunea de comunist… nu cunoşteam ideile lor, eu ştiam doar că ei vor să ne nimicească pe noi.
Am scris prima dată şi ne-am dus amândouă prima dată şi le-am împrăştiat prin oraş. Numărul… nu-mi dau seama, că este foarte relativ, am rupt din caiete şi…. Ne-am dus prin locurile care erau cele mai aglomerate, prin centru, în sălile de cinematograf, la gară, în pieţe. În pieţe a fost o distracţie, ne-am dus şi le-am pus la fiecare pe masă, pentru ţărani. Alea le-am ales… în care le spuneam să nu se înscrie în colectiv, că vin americanii. Când au venit colegele noastre, le-am spus cu câtă bucurie în suflet ce-am făcut şi cum fost şi am difuzat aceste manifeste… Gata! au fost bineînţeles de acord şi ne-am dus şi le-am împrăştiat iară pe drumuri, repede…
Până la urmă ne-am gândit noi că era destul de anevoios de scris cu creionul, se ştergea cum le ţineam noi. Şi atunci ne-am tot gândit cum trebuie să procedăm, nici azi nu-mi dau seama de unde au apărut nişte ştampile, dar cu acelaşi conţinut. Eu cred, totuşi, în sufletul meu, că această Hajdu Ilonca … nu ştiu, mi-e foarte greu, că atunci eram prea mică şi…. Prea multe probleme atunci nu mi-am făcut! Cu timpul, în viaţă, m-am tot gândit că asta n-a venit de undeva şi că a trebuit să fie făcută. Ea scria în limba maghiară şi noi trebuia să scriem în limba română. De multe ori ea era nemulţumită că noi eram prea multe pentru limba română şi o ajutam şi pe ea ca să scriem, ca să fie egalitate.
În sfârşit, a durat cam vreo trei luni de zile această nebunie, […] n-am cunoscut pericolul, nu ne-am dat seama! Eu, sincer, nu văzusem niciodată un miliţian, nu ştiam cu ce se ocupă, văzusem acel maior, dar nu avea hainele ca miliţianul […], deci frică nu aveam! Ideea, când mergeam să le difuzăm, era să le găsească comuniştii, să le dăm şi noi o lovitură comuniştilor! În fine, n-a fost greu ca să ne prindă, că umblam toate, nici nu ne feream, că nici nu ştiam să ne ferim.
Într-o noapte au venit la profesoară, la noi acasă, au bătut la geam şi noi am crezut că sunt părinţii care vin la piaţă sau la târg. Deşi am auzit o maşină, n-am făcut nici o legătură între maşină şi cel care bate la geam. Au sculat-o pe profesoară şi cum noi treceam pe la profesoară prin cameră, am auzit-o şi i-am auzit; deci, mai multe voci de bărbaţi care i-au vorbit foarte brutal! Ne gândeam cine poate să-i vorbească aşa, că ea era un om foarte respectat în acel oraş! N-a durat mult şi a deschis uşa şi au intrat cinci indivizi, îmbrăcaţi civil. Au aprins lumina, s-au uitat la noi – eram culcate – şi ne-au zis să ne sculăm şi să ne îmbrăcăm. Au avut decenţa de s-au retras până când noi ne-am ne-am îmbrăcat. Ne-am ridicat şi ne-am îmbrăcat. Au intrat şi ne-a pus pe fiecare într-un colţ al camerei. De atunci ne-au despărţit definitiv…”
