„Cititul nu te poate face niciodată medic. Medicina este o artă şi ea necesită practică. Dacă ar fi de ajuns să vorbim latina, greaca şi ebraica pentru a deveni un medic bun, atunci oricine ar putea să-l citească pe Livius pentru a ajunge un mare comandant de oşti.
Am început să-mi desăvârşesc arta imaginându-mi că nu există nici un profesor în toată lumea capabil să mă înveţe şi că a trebuit să capăt eu însumi cunoştinţele în acest scop. Cartea pe care am studiat-o a fost cartea Naturii scrisă de degetul lui Dumnezeu, şi nicidecum pe cea a scribălăilor.
Cei care mă acuză se plâng că n-am intrat în templul cunoaşterii pe «uşa oficială». Dar care este adevărata uşă oficială: Galenus, Avicenna sau Natura? Eu am intrat pe uşa Naturii: lumina ei, şi nu lampa unei farmacii mi-a luminat calea”. – Franz Hartmann „Paracelsus – Viaţa şi învăţătura”
La 24 septembrie 1541 se stingea din viaţă Theophrastus Phillippus Aureolus Bombastus von Hohenheim (PARACELSUS). Personalitate total neconformistă, care nu a ezitat să folosească un limbaj dur la adresa medicilor dogmatici din vremea sa, Paracelsus rămâne în istoria umanităţii ca unul dintre cei mai străluciţi medici, alchimişti şi oameni de ştiinţă ai Renaşterii.
S-a născut în Elveţia, la Einsiedeln, în 1493, la un an după ce Cristofor Columb făcea prima călătorie către Lumea Nouă. Contemporan cu Copernic, Martin Luther, Leonardo da Vinci, a făcut parte dintre spiritele enciclopedice care au spulberat gândirea medievală întunecată şi care au contribuit la naşterea lumii moderne.
Este unul dintre primii alchimişti de după Evul Mediu, este considerat părintele toxicologiei, dar apreciat şi pentru viziunile şi teoriile sale revoluţionare în domeniul medicinei. Învăţăturile din scrierile sale acoperă o arie vastă de domenii: medicină, alchimie, astrologie, magie, filozofie,teozofie, cosmologie, antropologie.
Lui Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim îi plăcea să se numească Paracelsus, pentru a indica faptul că era „la acelaşi nivel cu” (în limba greacă „parà” înseamnă „lângă”, „aproape de”) Aulus Cornelius Celsus, enciclopedist roman, supranumit Hippocrate al latinilor şi Cicero al medicinei, care a trăit în perioada primului împărat, Cezar August.
Duşmanii lui Paracelsus au fost scandalizaţi de faptul că cele mai multe dintre cărţile lui au fost scrise în germană, şi nu în limba latină, aşa cum se obişnuia atunci. Şi tot în limba germană îşi preda şi cursurile. Acest fapt a constituit unul din actele sale cele mai importante, căci, predând în felul acesta, a introdus în ştiinţă o reformă asemănătoare cu cea introdusă de Luther în Biserică. El a dat la o parte limba latină, folosită de secole, fiindcă era încredinţat că un adevăr poate fi exprimat la fel de bine şi în limba ţării în care trăia. Acest act îndrăzneţ a reprezentat începutul gândirii libere în ştiinţă.
Prelegerile sale nu constituiau, ca cele ale colegilor lui, doar repetarea ideilor lui Galenus, Hippocrate şi Avicenna, lucru obişnuit în medicina din acele timpuri. Paracelsus a fost iniţiatorul mişcării iatrochimice. Iatrochimia este un curent renascentist şi baroc de gândire medico-biologică, în care fenomenele biologice erau explicate pe baza conceptelor, concepţiilor şi cunoştinţelor de alchimie şi de chimie. Paracelsus a introdus, în virtutea doctrinei sale, numeroase medicamente chimice în terapeutică.
A combătut astfel concepţia despre boală a marelui grec al antichităţii, Galenus din Pergam (sec II), la care apariţia bolii era determinată de tulburarea echilibrului dintre umorile organismului. După Paracelsus, rolul de factor determinant era atribuit chimismului fenomenelor fiziologice şi a fost primul care a definit principiul după care fiecărei boli îi corespunde un medicament specific.
Remediile sale conţineau substanţe naturale, plante sau minerale. I se datorează introducerea opiumului şi a mercurului în arsenalul medicinii. Dizolvând opiu în alcool, Pareacelsus a obţinut laudanumul, care a rămas timp de secole cel mai eficient analgezic. De asemenea, Paracelsus a tratat pentru prima oară cu succes sifilisul şi a vindecat cazuri de ciumă. Paracelsus susţinea că toate substanţele din natură pot fi considerate toxice: „Totul este otravă: nu există nimic neotrăvitor. Numai doza face ca de cele mai multe ori otrava să nu aibă efect”. Acesta este, de alfel, un principiu de bază al homeopatiei.
În copilărie, Paracelsus a căpătat cunoştinţe ştiinţifice de la tatăl său, care i-a predat primele noţiuni de alchimie, chirurgie şi medicină. Şi-a continuat studiile luând lecţii de la călugării mănăstirii Sfântul Andrei din Valea Savonului, sub îndrumarea unor episcopi. În adolescenţă a descoperit lucrările unui alchimist celebru, Isaac Hollandus, care l-au incitat să practice o medicină superioară celei contemporane lui, ajungând la cauzele ultime ale bolilor şi acţionând la acel nivel pentru a le elimina.
La vârsta de 16 ani, a fost trimis să studieze la Universitatea din Basel. A fost instruit apoi de celebrul Johann Trithemius de Spanheim, abatele mănăstirii Sfântului Iacob din Wurtzburg, unul dintre cei mai renumiţi maeştri în magie, alchimie şi astrologie, şi, sub îndrumarea acestui profesor, au fost cultivate îndeosebi înclinaţiile sale pentru ştiinţele şi practicile oculte.
Mai târziu, Paracelsus a călătorit foarte mult. A vizitat Germania, Italia, Franţa, Ţările de Jos, Danemarca, Suedia şi Rusia; se spune că a ajuns până în India. Într-una din aceste călătorii a fost luat prizonier de către tătari. Fiul hanului l-a însoţit după o vreme la Istanbul. Din această perioadă (1513-1521) datează influenţa învăţăturilor secrete ale Orientului asupra gândirii lui Paracelsus (cele şapte principii ale omului sau proprietăţile corpului astral erau noţiuni total necunoscute la vremea aceea în Europa apuseană).
Paracelsus a călătorit apoi prin ţările situate de-a lungul Dunării, după care a ajuns în Italia, unde s-a înrolat în calitate de chirurg militar în armata imperială. A participat la multe expediţii militare din acele timpuri. Cu aceste ocazii, Paracelsus a adunat numeroase cunoştinţe şi date utile nu numai de la medici, chirurgi şi alchimişti, ci şi de la călăi, bărbieri, ciobani, evrei, ţigani, moaşe şi ghicitoare. În toată această perioadă a adunat date preţioase din toate mediile societăţii.
Era convins că medicul care doreşte să-şi practice raţional meseria, trebuie să cunoască bine constituţia omului. El trebuie să fie deopotrivă un anatomist, un fiziolog şi un astronom, iar ştiinţa din cărţi îi va fi de puţin folos, căci el trebuie să înţeleagă toate aceste lucruri prin puterea percepţiei interioare, care nu poate fi căpătată din cărţi, ci numai din experienţă.
Ca alchimist, Paracelsus a utilizat pentru prima oară în laborator aparatul de distilare prin antrenare cu vapori de apă, inventat de el, a preparat hidrogenul din oţet şi pilitură de fier şi eterul etilic din etanol şi vitriol. Cercetările întreprinse de el aveau în vedere obţinerea pietrei filozofale: o substanţă legendară cu ajutorul căreia alchimiştii pretindeau că pot transmuta metalele inferioare în aur. De asemenea, era considerată şi panaceu: licoare care avea puterea (potrivit concepţiei alchimiste) de a vindeca toate bolile şi de a dărui tinereţe veşnică.
Credinţa sa în magia naturală l-a condus spre practica astrologiei. El a considerat că stelele şi planetele influenţează materia şi viaţa, dar nu le determină. Paracelsus îşi definea arta ca pe o magie naturală, deoarece el cunoştea şi utiliza virtuţile magice prezente în mod natural în lucruri. Credinţa sa în magie şi miraculos nu se limita la puterile vindecătoare ale plantelor şi mineralelor: el a descris săbii care puteau tăia o nicovală în două, vrăji care puteau face corpul invizibil şi metode magice de a conversa cu cineva aflat la sute de kilometri distanţă.
Pentru Paracelsus există o legătură profundă între om şi Univers, legătură care se ascunde în existenţa spiritului. Natura umană se împarte în trei entităţi: natura noastră sensibil trupească – corpul elementar; natura noastră acoperită, verigă în lanţul lumii întregi, care emite şi recepţionează influenţa forţelor din Univers – corpul eteric-ceresc, corpul astral şi natura cea mai înaltă, spiritul nostru, care se manifestă numai în mod spiritual – sufletul.
În jurul anului 1530, Paracelsus a ajuns la Salzburg, unde a fost invitat de prinţul palatin, ducele Ernst de Bavaria, care era un mare iubitor de ştiinţe oculte. Aici Paracelsus a cules roadele îndelungatelor sale eforturi şi faima lui a început să fie cunoscută în tot mai multe locuri.
Nu i-a fost dat să se bucure prea mult timp de odihna meritată, căci la 24 septembrie 1541 a murit, după o scurtă suferinţă, la vârsta de 48 de ani. În legătură cu moartea sa există un mister nedezlegat, însă cercetările recente, despre care vorbeşte Franz Hartman, în lucrarea sa „Paracelsus – Viaţa şi învăţătura”, par să confirme afirmaţiile contemporanilor săi, şi anume că a fost atacat mişeleşte în timpul unui banchet de nişte oameni plătiţi de duşmanii săi; în urma unei căzături, s-a produs o fractură la craniu, în urma căreia a murit la câteva zile după aceea.
Trupul său a fost îngropat în cimitirul Sf. Sebastian din Salzburg. Osemintele sale au fost exhumate în anul 1572 şi reînhumate în apropierea capelei Sfântului Filippi Neri, o aripă a bisericii Sfântului Sebastian.
Iată, în final, crezul care poate fi considerat definitoriu pentru întreaga muncă de cunoaştere desfăşurată de Paracelsus: „Există multe stele în marele firmament al Universului şi există mulţi germeni ascunşi în mica lume a omului, iar cele de sus le influenţează pe cele de jos. În Microcosm, ca şi în Macrocosm, toate lucrurile se află în strânse relaţii de afinitate, fiindcă toate sunt odraslele unui singur tată universal.”
Paracelsus nu a scris prea mult. În mod obişnuit, el dicta ceea ce dorea să-i înveţe pe discipolii săi şi astfel cea mai mare parte a lucrărilor lui a ajuns în posesia acestora; numai câteva au fost publicate în timpul vieţii sale. Cărţile tipărite, în număr de şapte, au alcătuit „De Grandibus et Compositionibus Receptorum et Naturalium”, Basel, 1526, şi „Chirurgia Magna”, aparută la Ulm în 1536. Celelalte scrieri au devenit cunoscute publicului numai după moartea sa. J. Huser a adunat şi examinat critic toate scrierile autografe ale lui Paracelsus şi manuscrisele originale ale discipolilor săi şi le-a publicat la Koln, într-o ediţie generală, între anii 1589 şi 1590.
În limba română a fost tradusă lucrarea „Ars Alchimica. Şapte tratate în care se vorbeşte despre natura, ştiinţa şi arta spagryrică”, Editura Herald, Colecţia Quinta Essentia, Bucureşti, 2010.
Surse documentare: Franz Hartmann – „Paracelsus – Viaţa şi învăţătura”, Editura Herald, 2012; www.themystica.com (enciclopedie online de ştiinţe oculte)
Documentarea, traducerea şi adaptarea: Bianca Ioniţă
