În anii ‘70 construcṭiile hidrotehnice ṣi cercetările în hidraulică erau domenii care luaseră amploare. Până atunci se lucrase deja la Canalul Dunăre Marea Neagră, se construiseră barajele de la Vidraru ṣi Porṭile de Fier. Inginerul Dumitru Cioc era un specialist reputat. Lucrase la proiectarea barajelor ṣi era profesor ṣi decan la Facultatea de Hidrotehnică. Împreună cu rectorul Radu Priṣcu, inginerul Cioc s-a străduit să obṭină construirea unor noi sedii pentru Facultatea de Hidrotehnică ṣi Laboratorul de Hidraulică. Aṣa se face că în vara anului 1973 acestea se mutau în clădiri noi ṣi primeau dotări moderne pentru studiu ṣi cercetare. Potrivit mărturisirii profesorului Dumitru Cioc, ideea îi venise cu ani în urmă, în septembrie 1968, în cursul unei vizite pe care o făcuse în Uniunea Sovietică.
„În ’68 am fost profesor [la Facultatea de Hidrotehnică] şi tot atunci ieşea la pensie decanul ṣi am devenit decan. Şi eu zic că am făcut acolo o treabă bună. Am făcut localul nou al facultăţii şi un laborator de hidraulică pe care îl invidiază şi străinii când vin acolo. […]
Vă referiţi la cel din Ghica Tei.
Da, exact, Bulevardul Lacul Tei… Facultatea de Hidrotehnică, secţia şi aşa mai departe, […] am început în Bulevardul Lacul Tei, în clădirea Facultăţii Căi Ferate Drumuri şi Poduri care atunci mi se pare că se chema altfel şi care era în localul unei vechi şcoli care era a S.T.B-ului, Tramvaie Bucureşti. Şi era şi spaţiu liber acolo ṣi acolo, în parcul actual, erau nişte arbuşti piperniciţi care abia creşteau. După aceea am trecut vizavi de Universitate, unde era Banca Chrissoveloni şi Muzeul de Istorie al Bucureştiului. După aceea pe 1 Mai şi când am devenit eu decan eram lângă Biserica Sfânta Vineri, care nu mai este acum. […]
La vremea aceea eu predam la Instalaţii. Când am revenit eu, când facultatea s-a mutat aici, la Sfânta Vineri, am luat cursul de Hidraulică, că ieşise la pensie profesorul Cristea Mateescu şi am plecat de la Instalaţii. Şi în perioada asta am fost într-o vizită care făcea parte dintr-un acord de colaborare cu ruşii, asta a fost chiar în ’68. Îmi aduc aminte că urma să plec împreună cu soţia care era absolventă la Litere, îi plăcea să vadă muzeele şi vroia să vadă Ermitajul neapărat. Şi erau toate treburile aranjate, numai că după chestiunea cu [invazia în] Cehoslovacia n-a mai primit paşaport şi eu care eram, în sfârşit, în cadrul acordului, am plecat. […]
Deci am fost în vizita asta ṣi la Leningrad am văzut o construcţie mare. „Ce faceţi aici?„ „Facem Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare.„ „Şi cât costă?„ „Patruzeci de miloane de ruble.„ „De unde aveţi atâţia bani?„ „Păi, de la Ministerul Agriculturii.„ La noi nu era… trebuia ca Ministerul Învăţământului să aibă bani ca să facă…
Când m-am întors, le-am povestit şi în special acelui Prişcu care era rectorul Institutului, profesor de Construcţii Hidrotehnice la noi, la facultate, de multă vreme, discipol a lui Dorin Pavel într-un fel şi care era foarte supărat că facultatea s-a mutat de colo până colo. Şi i-am povestit chestia asta: „Dom’le, la ruşi am văzut …„ El era prieten cu Tavi Groza care era ministrul Energiei şi a aranjat şi a putut să-i dea nouă milioane.
Profesorul Stănculescu care era consilier la Ministerul Construcţiilor şi tocmai atunci se întâmpla că era un plan de sistematizare pentru regiunea Operei unde noi aveam Laboratorul de beton şi Laboratorul de hidraulică… […] Noi am profitat de chestia asta, profesorul Stănculescu a putut să obţină încă nouă milioane de la Ministerul Construcţiilor. Ne-am oprit la 18 [20] milioane, că dacă costa mai mult trebuia să mergem la aprobare la guvern şi trebuia să aşteptăm doi ani şi nu se ştia dacă se aprobă sau nu se aprobă. Ministerul Învăţământului n-a zis nimic, am primit banii. Pe urmă am făcut proiectul facultăţii, care are în linii mari ideile noastre, adică să avem locuri în care să poată lucra fiecare asistent, […] în funcţie de numărul de studenţi pe care îi aveam sau îi prevedeam că îi vom avea; deci sălile, amfiteatrul, toate celelalte. Laboratoare pentru Catedra de construcţii hidrotehnice, un laborator de beton … deşi ăsta ţinea de Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale, dar s-a făcut la noi …
Când s-au pornit lucrările?
Cam prin ’70, că în ’73 ne-am mutat acolo. […] Şi, cum se zice la noi, „cine împarte, parte îşi face„, am făcut şi un Laborator de hidraulică… Cconstrucţiile mergeau destul de uşor, restul dotărilor a fost o treabă grea, adică echiparea laboratorului. Fiecare a avut… şi acum îmi aduc aminte: Luca a avut „Canalul cu pantă variabilă„, Tatu a avut „Canalul de valuri„ şi acul lucrează pe el la nişte chestii de protecţia plajelor.
Şi a mai fost ceva, că a trebuit să… existau nişte dispoziţii foarte stricte în ceea ce priveşte suprafaţa, în raport cu numărul de studenţi, a laboratoarelor. Plus că trebuia să facem ca fiecare să aibă biroul separat sau biroul în care să aibă un loc sau o masă la care să poată lucra. Şi o sală de şedinţe a catedrei. Am reuşit, dar astea toate le-am mascat, adică am pus „laborator de cutare„, „laborator de cutare„, „atelier de…„ ṣi am reuşit! Adică am făcut asta şi în ’73 ne-am mutat.”
