În 1991, Federaţia Internaţională a Traducătorilor (FIT) sub egida UNESCO, a decretat 30 septembrie Ziua Internaţională a Traducătorilor şi nu a ales această dată întâmplător. În calendarul romano-catolic, astăzi este sărbătorit Sfântul Ieronim, traducător de referinţă al Bibliei din limba greacă, ebraică şi aramaică în limba latină, în secolul al III-lea.
Cu această ocazie, vă invităm să parcurgem, pe scurt, principalele repere din istoria traducerii.
Punctul de plecare cel mai cunoscut al activităţii de traducere este unul biblic-mitologic, şi anume este vorba despre lucrările legate de renumitul Turn Babel unde au apărut multilingvismul omenirii şi problemele legate de acesta.
Începuturile concrete ale activităţii de traducere se pierd în negura timpului, undeva în jurul anului 270 î.H., când 70 de înţelepţi evrei din Egipt au tradus Vechiul Testament din ebraica în greacă, ca urmare a colonizării greceşti; aceasta se presupune a fi prima operă tradusă şi poartă numele de Septuaginta. Legenda, transmisă prin Scrisoarea lui Aristeas şi de Philon din Alexandria spune că traducerea s-a realizat la Alexandria, în secolul al III-lea î.Hr., sub domnia lui Ptolemeu al II-lea (285-247). Conform altei ipoteze, Ptolemeu însuşi s-ar fi aflat la originea iniţiativei, din dorinţa de a cunoaşte codul de legi al unei comunităţi importante din Egipt, cum era comunitatea evreiască.
În anul 60 d.H., Marcu, Ioan, Luca şi Matei au scris cele patru Evanghelii care constituie textele fondatoare ale creştinismului actual. Aceste evanghelii au fost grupate sub numele de Noul Testament care, asociat Vechiului Testament, formează Biblia.
În 384, Sfântul Sophronius Eusebius Ieronim, un erudit care cunoştea greaca şi latina, a mers la cererea Papei pe Pamântul Sfânt din Bethleem şi a învaţat limba ebraică. El a devenit apoi traducătorul celei de-a doua versiuni a Bibliei în limba latină, după Vetus Latina. Traducerea acestuia poartă numele de Biblia Vulgata (versiune a Bibliei folosită şi astăzi de Biserica Romano-Catolică) şi a constituit un text de referinţă timp de 15 secole.
În secolul al VIII-lea, arabii călătoreau mult, în special în Grecia, ţara cu care aveau strânse relaţii comerciale. Aceştia au fost astfel expuşi culturii şi limbii greceşti şi au adus numeroase documente scrise pe velin (piele de animal) sau tablete. Arabii erau interesaţi în special de texte ştiinţifice şi filosofice şi au tradus autori precum Hippocrate, Aristotel sau Platon. Această activitate intensă de traducere a făcut din 
Bagdad al doilea centru mondial de traducere; a urmat apoi instituţionalizarea studiilor de traducere datorită creării celebrei Case a Înţelepciunii, una dintre cele mai mari biblioteci din întreaga istorie a Asiei, care până în secolul XIII, momentul distrugerii sale, ajunsese să găzduiască documente din surse greceşti, lucrări din Regatele din China şi India şi cărţi din întreaga lume islamică. Aici a fost încurajată apariţia noilor profesii: traducători, copişti, corectori. Sfârşitul bibliotecii a venit odată cu distrugerea Bagdadului de către armata mongolă condusă de Hulagu Khan. Toate cărţile din Casa Înţelepciunii, sute de mii de documente istorice, au fost pierdute.
În 712, arabii descoperiseră hârtia în China şi creaseră primele manuscrise în Bagdad, în 794; folosirea hârtiei a devenit curentă în Europa abia în secolul al XV-lea, odată cu tipărirea Bibliei de către Gutenberg.
Secolele al XI-lea şi al XII-lea au cunoscut dezvoltarea traducerii în Europa, în special în Spania, unde, după modelul Casei Înţelepciunii arabe, a fost creată Şcoala de Traducători din Toledo. De fapt, arhiepiscopul Raymond de Toledo a dorit să întemeieze un grup de traducători (“Colegio de Traductores”) pentru a instaura în cadrul acestuia un proces de traducere mai structurat: verificarea terminologiei, recitirea aprofundată a traducerilor, etc.
În 1337, regele Carol al V-lea al Franţei a întemeiat Biblioteca Naţională, care număra circa o mie de manuscrise. În 1348, „Decameronul” lui Boccaccio a fost tradus din toscană în franceză, reprezentand prima traducere dintr-o limbă vernaculară (alta decât latina şi greaca) în alta.
În secolul al XV-lea, reforma Bisericii Catolice şi naşterea protestantismului a făcut din traducere o activitate periculoasă, iar traducătorii au fost persecutaţi. Biblia Vulgata a Sfântului Ieronim a fost detronată de traducerea Noului Testament din greacă în latina realizată Erasmus din Rotterdam, teolog şi erudit olandez. Considerat precursor al reformei religioase, Erasmus nu a aderat totuşi la protestantism, promovând în mod consecvent spiritul de toleranţă religioasă.
În secolul al XVI-lea, Renaşterea a marcat dezvoltarea traducerilor în limbi vernaculare, precum „Cântecul lui Roland” sau „Tristan şi Isolda”, opere care datează din Evul Mediu.
În anul 1521, la Câmpulung-Muscel, vechea capitală a Ţării Româneşti, a fost redactat primul document scris, compact şi unitar, din câte sunt cunoscute până astăzi în limba română: Scrisoarea lui Neacşu ot Dlăgopole (Câmpulung Muscel). Scrisoarea conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai se pregătea la sudul Dunării.
În 1688 apare prima versiune completă de traducere a Bibliei de Şerban Cantacuzino, publicarea fiind susţinută de poliglotul Nicolae Milescu şi episcopul moldav Petru Movilă.
Traducerea ca activitate lingvistico-literară devine idee motrice a operei lui Dimitrie Cantemir, personalitate literară şi politică, care este primul român tradus în limbi străine: „Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman, scrisă în latină, apare în 1724 la Londra.
Traducerea poeziilor populare, adunate de marele poet, dramaturg şi prozator Vasile Alecsandri apare la Paris în 1852: Poésies roumaines, Les Doinas, Poésies Moldaves. Reluate prin traducere în engleză de către Granville Murra, publicate la Londra sub titlul: The Doinas or the National Songs and Legends of Romania.
Urmează o vastă activitate traductologică: George Coşbuc – Odiseea lui Homer, poemele lui Byron, versurile lui Schiller, Divina Comedie a lui Dante.
Istoricul, scriitorul, criticul Nicolae Iorga, renumit pe plan internaţional pentru studiile în bizantinologie şi istorie modernă (Doctor Honoris causa la câteva universităţi printre care Oxford), citea în 11 limbi, vorbea 6. Cele 1250 cărţi şi 25.000 articole ale lui au fost traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană.
Este important de amintit şi Lucian Blaga cu traducerea lui Faust (Goethe) şi poeziile lui Edgar Poe, Tudor Vianu cu traducerea lui Shakespeare, Al.Philipide – versurile lui Baudelaire, Tudor Arghezi – traducerea splendidelor comedii ale lui Molière şi interpretarea fabulelor lui La Fontaine şi Crîlov.
O întreagă pleiadă de promotori contemporani ai activităţii de traducere literară urmează cu numele: Baconski, Leviţchi, Duţescu, Covaci, Boieru, Gromov, Creţu.
Surse: Didactica traducerii – Andrei Bantaş şi Emilia Croitoru, Curs de teoria traducerii de Victoria Ungureanu, www.traduceri-text.ro, traducatoricraiova.wordpress.com, www.kosson.ro
Documentarea: Bianca Ioniţă
