În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sovieticii au avut trei posturi de radio care au emis în limba română: “Radio Moscova” şi două posturi de radio “negre” – “Adevărul ostaşului” şi “Radio România Liberă”. “Adevărul ostaşului” era subordonat Marelui Stat Major al Armatei Sovietice. El se adresa în special trupelor române aflate pe front. La acest post de radio redactori au fost ofiţeri sovietici care vorbeau limba română.
Cel de-al doilea post de radio “negru” care a emis de la Moscova a fost Radio “România Liberă” care se afla în subordinea Cominternului. Acest post de radio a transmis propagandă anti-nazistã, împotriva rãzboiului. După terminarea războiului, redactorii acestui post de radio s-au întors în România, unii dintre ei activând pe linia P.C.R. În Arhiva de istorie orală se păstreaza amintirile lui Anton Bejan care în timpul războiului a fost redactor la Radio România Liberă.
Postul de radio România Liberă a fost înfiinţat în aprilie ’42 şi eu am început să lucrez la începutul anului ’43. [Când am ajuns] redacţia era completã. Valter Roman era şef şi mai erau şapte colaboratori. Eu eram al optulea. … Emisiunile erau axate pe propaganda în spatele frontului german, pentru ţările ocupate de nemţi. Postul de radio al Cominternului avea mai multe redacţii: redacţia maghiară, sârbă, cehã, austriacã, italianã, spaniolă şi altele. Fiecare redacţie avea orele sale de emisie. Noi întotdeauna emiteam zilnic la o anumitã orã şi întotdeauna seara. O emisiune dura o jumãtate de orã. Emisiunea se repeta de douã ori. Ziua lucram în redacţie şi pregãteam materialele care urmau să fie difuzate. În fiecare dimineaţã, Valter Roman aduna pe toţi colaboratorii şi stabileam ce materiale o să difuzăm. Materialele erau axate în special pe propaganda anti-nazistã, împotriva rãzboiului. Apoi dãdeam ştiri despre situaţia de pe front, demascam crimele făcute de către nemţi. Dacă aveam ştiri, vorbeam despre mişcarea de rezistenţi din România, de exemplu, scrisoarea profesorilor cãtre Antonescu sau acte de sabotaj împotriva maşinii de război germane. În primul rând, informaţii aveam de la radio ascultare. În al doilea rând, citeam presa din România pe care o primeam prin Turcia, e adevãrat, cu întârziere… Primeam ,,Adevãrul”, ,,Dimineaţa”, ,,Curentul” …. Despre politicieni aveam unele fişe. Despre generali mai puţin. Despre politicieni însă aveam. La şedinţele care se ţineau în fiecare dimineaţă, se stabileau sarcini precise pentru fiecare redactor. Şi dupã ce materialul era redactat, era citit de Valter Roman, care îl aviza. Existau dactilografe, dar de multe ori citeam manuscrisul pe post.
Redacţia era amplasatã într-o clãdire foarte mare, unde erau toate redacţiile [naţionale]. Fiecare redacţie avea două – trei camere, una în care ţineam şedinţele, alta în care dormeam, aveam şi pat. Noaptea, când fãceam ascultarea posturilor de radio care emiteau în limba română, nu mai plecam şi dormeam pânã când venea ora de program. Erau o clãdire bine organizată, bine întreţinutã, avea paza asigurată de Ministerul de Interne. Dupã ce terminam serviciul, aveam un autobuz care ne ducea la hotelul ,,Lux” unde locuiam. [Condiţiile] erau bune din toate punctele de vedere. Aveam fiecare camerã cu baie, ca la hotel. Masa o luam la radio. Noi eram consideraţi un fel de funcţionari, primeam salariul şi plăteam cotizaţii la sindicate, pentru că eram înscrişi în sindicate.
Emisiunile începeau cu un semnal sonor specific. Apoi spuneam: ,,Atenţiune! Atenţiune! Aici e Radio România Liberã! Vorbeşte Radio România Liberã!” De regulã, emisiunea o începeam cu un articol de fond, în care se fãcea apel cãtre populaţie, cãtre partidele politice, sã se ridice împotriva dictaturii, sã ia atitudine împotriva rãzboiului. Se referea la situaţia internaţionalã, la situaţia României, se vorbea despre pericolul fascismului, despre pericolul care pândeşte ţara pe viitor. Mai departe se dãdeau ştiri despre front, şi dacã aveam, ştiri din ţarã, ce s-a mai întâmplat… Când se trecea de la o rubricã la alta, se fãcea pur şi simplu o scurtã pauzã. Se repeta din când în când: ,,Atenţiune! Atenţiune! Aici Radio România Liberã!” Din partea sovieticilor nu exista nici o cenzurã! În schimb, redacţia centrală emitea un buletin zilnic [care conţinea] ştirile din toată lumea, care era pentru noi o sursă de informaţie. Redacţia centrală niciodată nu a respins un material. Uneori ne dădea nişte sfaturi… “ar fi bine aşa, ar fi bine aşa….” Între departamente se comunica în limba rusă, dar la noi, în redacţie, bineînţeles că se vorbea româneşte. La postul nostru de radio nu au fost aduşi prizonieri români. Dar a fost la noi generalul Cambrea, comandantul Diviziei ,,Tudor Vladimirescu”. Au venit şi alţi ofiţeri.
În redacţia Radio “România Liberă” au lucrat opt redactori. Dintre noi, doar Tatiana Bulan era singura care avea pregătire ziaristică. Ea lucrase în ilegalitate la ,,Scânteia’’. Ea era a doua după Valter Roman. Era un fel de locţiitoare a lui. Tatiana Bulan era o veche activistă a Partidului Comunist, care a făcut închisoare. Nu ştiu cum a ajuns la Moscova, dar a fost o fiinţă foarte capabilă şi scria materiale profesioniste. Cu toate că era a doua dupa Valter Roman, ea lucra în tură cu noi, la ascultare, la emisie. Era foarte bine pregătită şi avea şi un trecut politic… Tatiana Bulan, l-a un moment dat, a plecat din redacţie. A fost paraşutată în Crimeea, în spatele frontului, ca să facă propagandă printre români, pentru trupele româneşti din Crimeea. Tatiana Bulan scria materiale, se tipăreau foi volante care erau răspândite printre soldaţii români. Cu ea a mai fost o româncă, nu mai ştiu cum o cheama, nu făcea parte din redacţia noastră. Această româncă a fost prinsă de nemţi şi spânzurată. Tatiana Bulan a scăpat… Şi, pe urmă, Tatiana s-a întors şi a continuat să lucreze cu noi la radio până la sfârşit. O altă membră a redacţiei a fost Elisabeta Luca [Betty Birnbaum]. Betty Luca a luptat în Spania şi, pe urmă, prin Franţa, a ajuns la Moscova. A fost secretara tehnică a Anei Pauker. La Moscova s-a căsătorit cu [Vasile] Luca. O altă membră a fost Alexandra Moisescu, fosta soţia a lui Moisescu Anton, dar divorţată de el. Avea o dicţie foarte bună, era crainică. Natalia Scurtu era basarabeancă, de meserie era medic. Avea accent rusesc, aşa că la emisie nu am folosit-o, dar lucra în redacţie. Raisa Raab era rudă cu Leonte Răutu. S-a căsătorit cu Raab care a fost ambasador la Moscova. Şi ea era o veche activistă de partid. Despre Mihail Roller se ştie…de el nu trebuie să vă mai spun. Acum, despre Ana Pauker! Ana Pauker era şefa noastră. Adică ea gira din partea Cominternului acest post de radio. Dar ea niciodată nu a intrat în “bucătăria” noastră …În doi ani, cât am lucrat eu acolo, dacă a asistat de două sau trei ori la şedinţele pe care care le făcea Valter Roman. Ea, practic, era de acord cu tot ce făceam… Dintre noi, puţini aveam dicţie şi, deci, puteam citi la microfon. Eram eu, era Alexandra Moisescu şi Tania Bulan. Noi trei eram mai des folosiţi, dar cel mai mult eu am fost folosit. Am avut şi colaboratori externi, printre care Dumitru Petrescu, Minea Stan, poetul Emilian Bucov… Colaboratorii externi ne furnizau informaţii sau ne făceau propuneri pentru îmbunãtãţirea emisiunii. Ăsta era mai mult rolul lor…
Acolo, la Moscova, nu am făcut nici măcar scurte cursuri de ziaristică. Nu am făcut decât un scurt curs de dicţie, erau nişte specialişti sovietici, o cucoană care ne învăţa cum trebuie să pronunţăm consoanele, vocalele şi aşa mai departe. Iar curs de ziaristică nu s-a făcut. Nu era nici timp.
Noi, cei care lucram la Radio România Liberă, locuiam la Hotel Lux. De la Kunţevo, unde erau birourile postulului de radio, până la Hotel Lux, se făcea cu maşina o oră şi jumătate, pentru că Moscova e mare… de aceea aveam puţin timp liber. În timpul liber, în sala de şedinţă erau organizate întâlniri cu diverşi generali, ofiţeri sau chiar soldaţi care veneau de pe front şi ne vorbeau despre luptele la care au participat. După aceea, veneau lectori care atacau teme de filozofie, de marxism, de politică externă. Apoi, dacă aveam noroc să prindem un bilet – era veşnic coadă la “Balşoi Teatr” sau la alte teatre… Câteodată, pentru că aveam şi sala de cinematograf, se mai dădea câte un film, mai mult filme de război.
Clădirea [în care erau redacţiile] era sobră, avea trei sau patru etaje. (…) Redacţiile erau la etajul I. Eu niciodată nu am fost în toată clădirea pentru că toate redacţiile ocupau o aripă. Celelalte aripi erau ocupate de către alte birouri ale Cominternului, aveau alte destinaţii. Nu aveam acces acolo. Era acolo un militar şi nu se poate trece. [Studiourile] erau jos, la subsol. Acolo erau studiourile. [Planificarea orelor de emisie] era făcută o dată pentru totdeauna. Noi aveam orele noastre, le ştiam şi le respectam întocmai. (…)
Pe 23 august 1944 eu făceam tură la ascultare, aşa că am fost primul care am aflat de acest eveniment. I-am telefonat lui Valter Roman, care era la Moscova. Şi el imediat a venit la redacţie. Până când Valter Roman a venit, eu am înregistrat tot [ce a transmis Radio Bucureşti]. După ce a ascultat înregistrarea, Valter Roman a făcut un material intitulat ,,Apel către poporul român!’’ pe care l-am difuzat imediat. În acest material, Valter Roman a felicitat, a salutat acest eveniment. (…) Noi am crezut că cei din partid, din România, respectiv Pătrăşcanu, Gheorghiu Dej, ne vor trimite şi nouă o informaţie, un material pe care să-l difuzăm pe post…. Nu am primit nimic.
Radio România Liberă şi-a încetat emisia pe la sfârşitul lunii august 1944.
[Interviu realizat la Bucureşti de Octavian Silivestru, Bucureşti, 23.12.1999]
