Aici Radio Linz!

Imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Europa Occidentală a fost confruntată cu un număr impresionant de refugiaţi. Erau foşti militari surprinşi de evenimente departe de casă, foşti prizonieri de război, foşti deţinuţi în lagărele germane sau cei care au fugit din calea sovieticilor. Pentru o mai bună informare a acestor refugiaţi, autorităţile americane din Austria Superioară au deschis un post de radio care a transmis programme, inclusiv în limba română. În Arhiva de istorie orală – Radio România se păstrează înregistrate amintirile sublocotentului Richard Grabovschi – redactorul emisiunilor în limba română de la Radio Linz.

Comitetul Naţional Român din Austria s-a înfiinţat prin septembrie sau octombrie ’45, pentru că noi, refugiaţii români, eram ţinuţi într-un lagăr, eram trataţi de armata americană ca foşti inamici. Asta însemna că aveam un tratament mai slab şi în privinţa mâncării şi în privinţa dormitului. Şi atunci, stând de vorbă între noi, ne-am gândit să facem un comitet care să ne reprezinte şi apoi o plângere. [Refugiaţii români] erau soldaţi care fuseseră prizonieri la nemţi, erau băieţi tineri care fuseseră trimişi ca ucenici să înveţe meserii pe la uzine metalurgice, erau foşti elevi şi ofiţeri care au fost în Germania la şcoală. Erau câţiva, dar ăia au stat mai departe, nu s-au băgat decât mai târziu, din grupul foştilor legionari care plecaseră în 1941 în Germania. Apoi ne-au mutat într-un alt lagăr, care mai întâi s-a numit “Lagărul românesc”, după aia i-a spus “Lagărul numărul 63”. Noul lagăr era situat în Linz, în cartierul Bindermichl, unde erau nişte barăci de la armata germană care acum erau goale. Şi au început să vină cei fugiţi din România, pe de o parte români care se temeau de comunişti, pe de altă parte erau şvabi şi saşi din România. Şi, conform gândirii americanilor, orice om care venea din România era considerat român, indiferent de originea etnică, toţi am fost băgaţi în acelaşi lagăr, astfel încât în ’46 eram 2600-2700 de oameni.

Guvernul militar american din Austria avea în timpul acela un birou special – Biroul Persoanelor Deplasate – care avea la dispoziţie un post de radio, care la început emitea în germană. Apoi, americanii au decis ca acest post de radio să aibă pentru fiecare naţionalitate o mică emisiune. Studioul acestui post de radio se găsea în clădirea Guvernului militar american. Guvernul militar american a stabilit că cel mai bun mijloc de comunicaţie între aceste birouri, comitete naţionale şi oamenii de naţionalităţi diferite care trăiau în regiune este un program radio. La început ni s-a dat un sfert de ceas şi după aia s-a mărit la jumătate de ceas şi a rămas ca între noi să alegem pe cine va vorbi la postul de radio. Ştiţi cum e? Când eşti mai tânăr şi mai mic, toţi zic: ,,Du-te tu! Du-te tu!” Şi aşa că a căzut pe capul meu să mă duc şi să vorbesc la radio. În acest program, de obicei, cânta o placă sau două cu muzică românească, am cântat de câteva ori “Trăiasca Regele!” şi “Pe al nostru steag” şi “Trei culori” şi câte o muzică aşa, mai săltăreaţă, cu Maria Tănase, cu Ioana Radu şi Mia Braia şi pe urmă citeam comunicate sau anunţam: ,,Ion Popescu, din cutare şi cutare loc, caută pe verişoara ori pe sora lui care ar fi refugiată în Austria. în zona cutare, ori în Germania. Cine cunoaşte sau ştie este rugat să anunţe   pe respectivii…” şi dădeam numele şi adresa lor ori a Comitetul Naţional Român. Pe urmă, tot de acolo, se anunţa când mergeam în provincie să facem înregistrări. Interesant însă că pentru a preveni lucruri neplăcute, materialul trebuia predat în scris. Tot ce vroiai să spui [la radio] trebuia predat cu trei zile înainte ca să fie verificat. Un american de la serviciul lor de informaţii şi contrainformaţii îl lua şi îl citea. Ce verifica nu ştiu, dar îl lua şi îl citea şi eu când mă duceam să vorbesc la radio îmi predau la intrare, că trebuia să treci printr-un sistem de trei uşi cu pază militară, să te legitimezi, să te pipăie, să te caute, să nu ai pistol, să nu ai nu ştiu ce. Îţi dădea în mână hârtia cu materialul verificat şi pe care urma să-l citesc.

Emisiunea în limba română era difuzată în fiecare săptămână, joia, pe la 10.30 dimineaţa. La început [o emisiune dura] cincisprezece minute, după aia s-a mărit la jumate de oră. O singură zi pe săptămână. Şi dacă se întâmpla ca ziua să fie sărbătoare legală, atuncea se amâna pe săptămâna viitoare. Deci pierdeai o zi.

Emisiunea începea aşa: ,,Iubiţi ascultători. Aici este postul de radio din Austria Superioară, de la Linz, la aparat vorbeşte reprezentantul Comitetului Naţional Român, sublocotenentul Richard Gabovschi.” Pe urmă începeam programul propriu-zis. Erau [ştirile] care interesau pe români, să se găsească unul pe altul. Anunţam, de exemplu… am făcut serbare la 24 ianuarie ’46 şi am anunţat unde va fi serbarea, în sala unui restaurant, vom avea vorbitori, vom avea puţină muzică. Aveam nişte lăutari, nişte scripcari foarte buni şi veneau şi cântau şi mai făceam şi petreceri interesante. Mi-aduc aminte că la Revelion ’46 am avut un bal şi am ales şi regina balului. Reportajele se limitau la a spune: “La serbarea din 24 ianuarie au fost atâţia, a vorbit cutare, s-a cântat şi aşa mai departe.”   “În cursul săptămânii trecute a sosit un grup de… din cutare loc şi sunt cazaţi în cutare loc”. Radio Linz se recepţiona în toată Austria Suprioară – pe o rază de 125-130 kilometri.

[Interviu telefonic în SUA realizat de Octavian Silivestru şi Silvia Iliescu, 15.05.1998]