Biserica Ortodoxă marchează în fiecare an, pe 14 octombrie, sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, protectoare, vindecătoare de boli, izbăvitoare de nevoi şi primejdii, numită „cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare”, ocrotitoare a Moldovei.
În şedinţa sa din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât generalizarea cultului unor sfinţi ale căror moaşte se găsesc în ţara noastră, hotărâre care a fost transpusă în fapt, în cazul Cuvioasei Parascheva, în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, la 14 octombrie 1955, în prezenţa a numeroşi ierarhi români, precum şi a unor reprezentanţi ai Bisericilor ortodoxe Rusă şi Bulgară.
Viaţa
Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a născut la începutul secolului XI, în Tracia, într-un sat numit Epivat (astăzi localitate din Turcia, pe ţărmul nordic al Mării Marmara), din părinți creștini bogați.
A fost botezată și crescută în credința creștină, mergând mereu cu maica ei la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
Se spune că la vârsta de zece ani, aflată la biserică, a fost impresionată de un citat din Evanghelie care spunea „Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine și să ridice Crucea sa și să urmeze Mie”. La ieşirea din biserică s-a întâlnit cu un sărman, și-a dezbrăcat hainele bogate pe care le purta, le-a dăruit omului, iar ea a îmbrăcat hainele săracului.
Acasă părinţii au bătut-o pentru acest gest, însă ea l-a repetat, ignorând pedepsele date de părinţi.
Iar într-o bună zi a fugit de acasă fără știrea părinților, plecând la Constantinopol, unde s-a închinat în bisericile lui Dumnezeu, la moaștele Sfinților de acolo și a ascultat povățuirile duhovnicești, apoi a plecat din cetate, a trecut în Calcedon și în cele din urmă s-a așezat în Heracleea Pontului, mergând pe jos până acolo.
La o biserică a Născătoarei de Dumnezeu, s-a așezat la pământ și l-a udat cu lacrimi, apoi s-a sculat și, prin rugăciune, umplându-se de har, s-a nevoit timp de cinci ani în duhovnicie.
A înălţat rugăciuni neîncetate, se culca jos pe pământul gol, a căpătat smerenie şi cuget cumpătat, inima curată, evlavie pentru Dumnezeu. După cinci ani a mers la Ierusalim, unde s-a închinat şi s-a rugat la toate Locurile Sfinte, mergând pe acolo „unde și blândele picioare ale Mântuitorului meu Hristos au călcat”.
Apoi a mers în pustiul Iordanului și a ajuns la niște călugărițe, alăturându-se lor pentru mai mulţi ani.
Conform scrierilor Mitropolitului Varlaam al Moldovei în Cazania sa, tipărită la Iaşi în 1643, se spune că acum nu mai avea grijă „nici de veşminte şi de aşternuturi, nici de mâncări şi de mese, nici de casă sau slujnice, ci numai de curăţia sufletului şi de răspuns judecăţii, ce va să fie”. Ea „pururea suspina şi nepărăsit tânjea cumu-şi va înfrumuseţa sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va îndulci la vederea Mirelui său, de slava şi de lumina şi de bucuria cea fericită. De aceasta… ochii de lacrimi îi erau întunecaţi pururea”.
Într-o noapte, însă, pe când avea 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîntoarcă în locurile părinteşti: „Să laşi pustia şi la moşia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”.
Ca urmare a plecat la Iope şi de acolo către patria sa, pe mare, a urmat călătoria la Constantinopol, unde a cercetat dumnezeieștile locașuri și pe sfinți, apoi a plecat și s-a așezat într-un sat numit Calicratia, în biserica Sfinților Apostoli, lângă Epivat.
După alţi doi ani a adormit întru Domnul, încredințându-și sfântul său suflet în mâinile îngerești, spre sălășluirea în locașurile cele veșnice și dumnezeiești. A fost îngropată ca o străină, nimeni neştiind cine era.
Moaştele
Se spune că un marinar a murit pe o corabie, iar trupul i-a fost aruncat în mare, valurile l-au aruncat la ţărm, iar un sihastru care trăia acolo, a rugat pe nişte creştini să-l îngroape după rânduiala creştinească.
El a fost ingropat chiar lângă „trupul Preacuvioasei Parascheva neputred şi plin de mireasmă”, însă în noaptea următoare, unuia din creştinii care săpaseră groapa i s-a arătat în vis o împărăteasă, şezând pe un scaun luminat şi înconjurată de îngeri, iar unul dintre aceştia îl mustra pentru că n-a scos din groapă trupul Cuvioasei Parascheva. Iar împărăteasa pe care o văzuse în vis – şi care nu era alta decât Cuvioasa Parascheva – i-a poruncit să ia degrabă trupul ei şi să-l aşeze undeva la loc de cinste. În aceeaşi noapte, o credincioasă pe numele Eftimia a avut aceeaşi viziune.
Ca urmare, credincioşii au scos trupul Sfintei şi l-au aşezat în biserica Sfinţii Apostoli din Epivat. A urmat o perioadă de vindecări miraculoase, în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele moaşte.
Moaştele cuvioasei au stat în biserica Sfinţii Apostoli din Epivat circa două sute de ani, săvârşindu-se multe semne şi minuni în jurul lor. Vestea despre acestea s-a răspândit în toată Peninsula Balcanică şi în Asia Mică, încât mulţi credincioşi greci, bulgari şi valahi din aceste locuri se îndreptau spre Epivat ca să se închine la cinstitele ei moaşte.
Apoi, datorită relaţiilor prieteneşti dintre împăratul Ioan Asan II din Târnovo (1218-1241) şi împăratul de atunci din Constantinopol, în jurul anului 1235, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate de la Epivat la Târnovo, capitala imperiului româno-bulgar care devenise, între timp, reşedinţă patriarhală. Mutarea lor s-a făcut într-o impresionantă procesiune, condusă de mitropolitul Marcu din Preslav, însoţit de numeroşi clerici, fiind întâmpinate pretutindeni cu flori, lumânări şi slujbe de către dreptcredincioşii români şi bulgari din sudul Dunării. La Târnovo au ieşit întru întâmpinarea lor împăratul Ioan Asan II, mama şi soţia sa, precum şi Patriarhul de aici.
La Târnovo moaştele Cuvioasei Parascheva au rămas timp de 160 de ani.
În jurul anului 1393, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost mutate la Belgrad, unde au stat până în anul 1521, când turcii au cucerit şi acest oraş, iar Serbia a fost transformată în paşalâc.
Moaştele au fost solicitate de Patriarhul ecumenic Ieremia I sultanului, care a acceptat să i le dea în schimbul unor daruri. Patriarhul a hotărât ca ele să fie aduse în Constantinopol, fosta capitală a imperiului bizantin (cucerit de turci în 1453, care i-au dat numele Istanbul). În drum spre marele oraş întemeiat de împăratul Constantin cel Mare, cinstitele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost expuse din loc în loc pentru a fi văzute şi sărutate de credincioşii ortodocşi din Peninsula Balcanică – aflaţi acum sub stăpânire turcească. Pentru început, au fost aşezate în biserica Sfânta Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală Patriarhală. După transformarea acesteia în geamie, au fost mutate în alte biserici: Vlahserai (1586), Sfântul Dumitru (1597) şi Sfântul Gheorghe din cartierul Fanar (1601).
După 120 de ani ele au cunoscut ultima strămutare, de data aceasta spre pământul românesc, în anul 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, cârmuitorul ei de atunci, Patriarhul Partenie I zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept recunoştinţă, moaştele Cuvioasei Parascheva.
Racla cu cinstitele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoţită de trei mitropoliţi greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului şi Teofan al Paleopatrei), a ajuns mai întâi la Galaţi, apoi la Iaşi, unde au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi, de cler şi credincioşi.
La 13 iunie 1641, cinstitele moaşte au fost aşezate în biserica mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi”, ctitoria domnitorului. Cinstitele moaşte au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaş, fiind mutate în paraclisul mănăstirii.
În seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, un puternic incendiu a mistuit totul în jur, cu excepţia raclei cu moaştele Cuvioasei Parascheva.
Ridicate din mormanul de jar, moaştele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi şi apoi strămutate în noua catedrală mitropolitană din Iaşi, care fusese sfinţită cu puţin timp mai înainte, la 23 aprilie 1887, unde se găsesc şi astăzi.
Despre viaţa şi istoria moaştelor Sfintei s-au scris foarte multe lucrări. Una din ele a fost scrisă de diaconul Vasilisc, la cererea Patriarhului ecumenic Nicolae IV (1145-1151), la mijlocul veacului al XII-lea, apoi alta fost scrisă de marele Patriarh Eftimie al Târnovei, în a doua jumătate a veacului al XlV-lea. Aceasta a fost folosită de mitropolitul Matei al Mirelor, care a trăit la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, care a alcătuit – în greceşte – o nouă „viaţă”, precum şi slujba Cuvioasei Parascheva, prin anul 1605.
Mai târziu, viaţa ei a fost inclusă de mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania lui, tipărită la Iaşi în 1643, folosind manuscrise greceşti şi slavone, prelucrate după lucrarea Patriarhului Eftimie.
Nevoinţele ei au fost înfăţişate pe scurt şi de marele mitropolit Dosoftei al Moldovei în lucrarea sa Viaţa şi petrecerea sfinţilor (4 vol. Iaşi, 1682-1686), precum şi în alte Vieţi de sfinţi şi în ediţiile Mineielor tipărite la noi în ţară.
Dintre străinii care i-au mai cercetat viaţa, poate fi menţionat şi aghiograful grec Nicodim Aghioritul (1749-1809). Spre sfârşitul secolului XIX, învăţatul episcop Melchisedec Ştefănescu al Romanului (1823-1892), a tipărit o lucrare specială intitulată „Viaţa şi minunile Cuvioasei noastre Parascheva cea nouă şi istoricul sfintelor ei moaşte” (Bucureşti, 1889).
Minunile
În cei peste 350 de ani de existenţă pe teritoriul Moldovei, Sfânta Parascheva, moaştele Cuvioasei, au făcut nenumărate minuni pentru cei care s-au adresat acesteia cu rugăciuni.
Prima mare minune a reprezentat-o chiar miracolul trupului ei neputrezit, aducător de vindecare pentru trupul şi sufletul credincioşilor.
Altă minune s-a înfăptuit în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, eveniment amintit în rândurile de mai sus. Moaştele Sfintei Parascheva au scăpat neatinse din incendiul izbucnit în paraclisul mănăstiri Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, astfel că argintul care îmbrăca racla s-a topit, însă lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jeratic, au rămas întregi şi nevătămate spre întărirea credincioşilor şi uimirea tuturor.
Pe perioada războaielor mondiale oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala Mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz, Cuvioasa dovedindu-şi astfel puterea ocrotitoare asupra acestor ţinuturi.
De asemenea, pe perioada marii secete din vara anului 1947, cînd mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei, iar în urma procesiunii, după rugi şi lacrimi, apăreau nori de ploaie bogată şi adăpau pămîntul. În semn de mulţumire credincioşi se rugau din nou şi înălţau cîte o troiţă cu icoana Sfintei Parascheva.
La finalul secolului al XIX-lea, soţia preotului Gheorghe Lateş din comuna Rădăşeni-Suceava, care suferea de o boală incurabilă, s-a rugat la moaştele Sfintei, apoi noaptea aceasta i s-a arătat în somn spunându-i „Nu mai plînge, că de acum te faci sănătoasă!”. A doua zi, femeia s-a trezit sănătoasă.
În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă, însă mama ei a îndemnat-o să nu nesocotească sărbătoarea muncind în această zi. După o vreme femeia şi-a trimis copila în oraş să cumpere ceva, însă aceasta a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată în spital. Mama copilei a mers să se roage la moaştele Sfintei, iar după trei zile copila s-a întors sănătoasă acasă.
O altă mărturisire vine din bătrâni: de hramul ei, atunci când oamenii aşteptau la rând să se închine la racla Cuvioasei, au apărut două creştine bătrîne din Focşani, care au cerut voie preotului să le dea voie să se închine la Cuvioasă fără să mai stea la rînd şi să-i pună sub cap o pernă nouă adusă drept mulţumire pentru ajutorul dat. Se spune că Sfânta Cuvioasă şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfînta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătîi ca mai înainte.
Pelerinajul
Sfînta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decît toţi ceilalţi sfinţi care au moaşte în România. În fiecare zi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă până seara târziu, are loc un pelerinaj continuu, credincioşi de toate vîrstele şi din toate locurile, venind să înalţe rugăciuni. În zilele speciale, de sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată ziua Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se roagă şi se închină la raclă cu credinţă, aducând flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla Cuvioasei pentru a dobândi ajutor, sănătate şi binecuvântare.
Cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de 14 octombrie, când are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă credincioşi de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. În această perioadă are loc un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care cuprinde câteva sute de mii de persoane, şi care durează timp de mai multe zile.
Cu câteva zile înainte se scot în faţa Catedralei moaştele Sfintei Parascheva şi zile şi nopţi la rând credincioşii stau încolonaţi pentru rugăciune şi închinare.
Ziua de 14 octombrie, începe, în Catedrala Mitropolitană, cu Miezonoptica, Acatistul Sf. Cuv. Parascheva şi Ceasurile apoi, pe podiumul din vecinătatea moaştelor are loc Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.
În seara de 14 octombrie, praznicul Cuvioasei se încheie cu o procesiune impresionantă în jurul Catedralei, avându-l în frunte pe Mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumînări în mâini poartă racla cu moaştele Sfintei, în sunetul clopotelor şi al cântărilor bisericeşti, iar la final moaştele se aşează în biserică şi se cântă paraclisul Sfintei Parascheva.
Puţină lume ştie că veşmintele ocrotitoarei Moldovei sunt schimbate de cinci ori pe an şi sunt dăruite de Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Moldovei Teofan unor biserici care au hramul Sfintei Parascheva. Ritualul după care sunt schimbate veşmintele este unul sacru, la care participă doar câţiva preoţi ai Mitropoliei.
Ceea ce nu ştiu foarte mulţi credincioşi este faptul că Sfânta Parascheva poartă şi un blestem, ce datează din anul 1641. Pe sub aceste veşminte cu care este schimbată în fiecare an, Sfânta mai poartă o ţinută care nu se dă jos niciodată. Aceasta are un sigiliu ce are înscris pe el blestemul domnitorului Vasile Lupu şi al Mitropolitului Varlaam, care sună astfel: „blestemat să fie cel care va împraştia vreodată Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva”.
Răzvan Moceanu
