Radio Belgrad a transmis emisiuni în limba română încă din perioada interbelică. Aceste emisiuni au existat şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ele fiind transmise sub un strict control german. După eliberarea Belgradului, emisiunile în limba română au continuat să fie difuzate până în 1955. când au fost mutate la Radio Novi Sad. În Arhiva de istorie orală se păstrează înregistrate amintirile lui Tanase Iovanov – şeful secţiei române de la Radio Belgrad.
Prin ’44 -’45, şefa redacţiei române era o femeie, Neda Iovanovici, care ştia româneşte bine. Pe vremea aceea eu eram student şi eram angajat la radio ca sa controlez emisiunile redacţiei româneşti, să intervin în caz că cineva din redacţie va încerca să emită ştiri împotriva ţării noastre. Eram controlor. Stăteam în altă încăpere a postului de radio şi urmăream emisiunile. Le ascultam. Textul îmi era dat în prealabil şi eu urmăream dacă citesc textul aprobat pentru emisiune. În caz că cineva ar fi încercat unele lucruri nepermise, eu aş fi intervenit şi aş fi inclus semnalul pauzei din vremea aceea, era un semnal al Internaţionalei. Deci, întrerupeam emisiunea. Cei care lucrau în redacţie nu ştiau de existenţa mea. Nici redactorul sef Neda Iovanovici nu ştia de existenţa mea. Textul îmi era dat de curier. Omul venea în fiecare zi, cu ocazia fiecărei emisiuni… erau, parcă, două emisii, una de dimineaţă şi una de seară, de la 7.30. Emisiunile durau o jumătate de oră. Redactorul şef era Neda Iovanovic. Era un speaker, din România, mi se pare … mulţi sârbi au participat la lupta de eliberare… era o femeie mai în vârstă, ştia româneşte, era dactilografă şi, în acelaşi timp, şi translator al ştirilor. Ulterior, a venit şi o dactilografă mai tânără. Exista o redacţie principală, centrală, de unede primeam ştiri prin teleprinter. Şeful redacţiei prelucra acest text, îl trducea.
Prima parte a programului cuprindea ştiri scurte, din lume şi din Iugoslavia. Am dat stiri şi din România, însă în cadrul ştirilor internaţionale. La început, până în ’48, când eu eram controlor, a fost perioada de strânsă prietenie între cele două ţări. Ulterior, când am ajuns eu redactor-şef, situaţia s-a schimbat, dădeam din România ştiri care ne conveneau nouă.
Eu am ajuns readctor şef prin octombrie – noiembrie 1950, când Neda Iovanovici a fost arestată. După ce am ajuns redactor-şef, am intervenit la redacţia centrală să ni se dea mai multe emisiuni, să angajăm mai mulţi oameni, erau vreo patru-cinci şi eu am adus până la vreo zece oameni.
În ’48, a izbucnit un conflict între Tito şi celelalte ţări socialiste. Acest conflict s-a reflectat în mare măsură în emisiunile în limba română. Imediat s-a schimbat programul şi conţinutul emisiunilor. Atunci ne-am referit mai mult la situaţia internă din România şi prin comentariile noastre noi am condamnat diferite acte, diferite atitudini servile faţă de URSS ale conducerii române. Am descoperit şi unele forme de exploatare a economiei române, am criticat Sovromurile etc. Am mărit [durata] emisiilor. În afară de emisiunea de o jumatate de oră, am avut încă o emisiune în cursul zilei, de cincisprezece minute.
După 1951, Radio Belgrad s-a numit Radio Iugoslavia. Radio Iugoslavia, în principiu, apare numai în perioade de mare pericol pentru ţară. O precizare – primul Radio Iugoslavia a funcţionat din ’41 şi până în ’45 şi era instalat în Moscova. În perioada 1950 – 1954, au existat şedinţe de redacţie în care se stabilea linia programelor. Oamenii, fiecare, aveau sarcini de dinainte fixate. Unii se îngrijeau de probleme economice, de agricultură, alţii de industrie, din România, bineînţeles, alţii urmăreau sistemul politic din România, relaţiile României cu URSS şi, în acest sens, fiecare dintre ei, potrivit informaţiilor la care au ajuns, au propus un comentariu din domeniile respective. Uneori „Scânteia” publica unele articole împotriva postului nostru de radio, acuzându-ne că ne servim de date false etc. Noi răspundeam cu date precise, mai ales când era vorba despre reparaţiile pe care România trebuie să le dea după război prietenilor de aceeaşi ideologie, care nu erau mici, erau enorme. Despre situaţia din România ne informam de la posturile străine, din presa română…. noi am primit în fiecare zi presa română, aproape toate ziarele centrale, chiar şi unele din provincie. În cadrul redacţiei am ascultat diferite posturi, începând cu posturile Americii, ale Angliei, Italiei, Franţei etc., chiar şi din ţările arabe. Acest serviciu de radio ascultare întocmea materialele necesare pentru oamenii de la conducerea ţării, astfel că majoritatea informaţiilor veneau din aceste izvoare. După un timp s-a format un alt serviciu de radio ascultare, în afara postului Radio Iugoslavia.
Între 1950 – 1954, am luat interviuri şi unor emigranţi. Îmi amintesc, de exemplu, de un avion din România, au trecut cu un grup, parcă un locotenent colonel cu un grup de medici, şi au cerut azil la noi în ţară. Le-am luat un interviu noi şi l-am dat pe Radio Iugoslavia.
După 1954 relaţiile s-au normalizat. Mai întâi a venit Hrusciov la noi, după aceea Tito a fost invitat acolo [în U.R.S.S.], în ’55. S-au îmbunătăţit relaţiile, nu au mai existat nici incidente la frontieră. Şi atunci, ca o consecinţă a normalizării situaţiei, Radio Iugoslavia a fost desfiinţat. Unele emisiuni în limbile apusene au trecut la Radio Belgrad, iar alte emisii, pentru România, Bulgaria, Ungaria şi altele, au trecut la Novi Sad.
[Interviu telefonic la Belgrad, realizat de Octavian Silivestru, 14.09.1999]
