La mijlocul anului 1941, Preşedintele SUA, Franklin D. Roosevelt, a stabilit ca Biroul de Informaţii Externe (U.S. Foreign Information Service – F.I.S.) să înceapă transmisiile radio internaţionale sub conducerea dramaturgului Robert Sherwood. F.I.S. şi-a stabilit cartierul general la New York şi a început să producă materiale care erau transmise cu ajutorul unor posturi particulare. La 24 februarie 1942, ora 20:15, F.I.S. a transmis primul program către Europa via BBC. Crainicul William Harlen Hale a început primul program al Voice Of America – VOA cu cuvintele: “Aici este Vocea Americii. În fiecare zi, la aceeaşi oră, noi vom anunţa ştirile de război. S-ar putea ca veştile să fie bune sau proaste, dar, oricum, veţi afla adevărul.” După terminarea războiului, VOA a fost trecută în subordinea Departamentului de Stat (31 decembrie 1945). Pe 23 septembrie 1954, Radio Voice Of America a fost mutat la Washington, D.C., pe Independence Avenue.
Prima emisiune în limba română a fost transmisă la 2 noiembrie 1942. De-a lungul anilor, la secţia română au lucrat o serie de personalităţi ale exilului românesc: Şerban “Val” Vălimărescu şi Dimi Popescu (foşti diplomaţi), Florica Vişoianu cu numele de microfon Florica Neculce (soţia fostului ministru de externe Constantin Vişoianu), Gheorghe Bumbeşti. În Arhiva de istorie orală – Radio România se păstrează înregistrate amintirile lui Mircea Carp, redactor la Radio Vocea Americii.
Începând cu anul 1951, am început să lucrez la Vocea Americii ca freelancer – adică nu eram angajat permanent. Aş putea să spun că, în acel moment, 1951 şi 1952, Secţia română a Vocii Americii era în tranziţie. La început transmitea ştiri, revista presei şi comentarii, mai ales informaţii din timpul războiului şi apoi de după război, dar informaţii provenind numai din surse americane şi nu din surse din România, pentru că aşa era situaţia în acel moment. O dată cu sosirea mai multor refugiaţi din Europa de Răsărit şi, în speţă, din România, emisiunile Vocii Americii în limba română au luat o altă anvergură – aceasta s-a datorat şi faptului că Războiul Rece se înteţea şi pentru că Statele Unite doreau să ofere ascultătorilor din Europa de Răsărit cât mai multe informaţii asupra situaţiei internaţionale, asupra situaţiei din ţările lor, asupra situaţiei din Statele Unite. Îmi aduc aminte că, încetul cu încetul, ne-am grupat o serie de noi refugiaţi în Secţia română, în special în jurul lui Şerban Vălimărescu, care era şeful adjunct al serviciului românesc. Acum emisiunile noastre au luat o nouă amploare – aveam mai multe comentarii privind situaţia din ţară, informaţii pe care le primeam prin alţi refugiaţi, care veneau sau chiar prin anumite surse ale mediilor de informare americane. Duceam, pot să spun, o luptă anticomunistă. Această luptă, cu vremea, a luat o altă întorsătură când ne-am mutat la Washington, datorită relaţiilor care se stabileau tot mai mult între Washington şi Moscova. Şi noi a trebuit să dăm îndărăt, să ne ocupăm mai mult de situaţia internaţională, mai mult de situaţia relaţiilor Est-Vest şi foarte mult de situaţia din Statele Unite ale Americii. De altfel, Vocea Americii, în primul rând, spre deosebire de [Radio] Europa Liberă, era un post de radio al Guvernului american, al poporului american, deci accentul trebuia pus cât mai mult pe informaţii privind Statele Unite şi politica lor.
Sigur că am avut relaţii cu românii din Statele Unite, pe două planuri: cu Comitetul Naţional Român, mai întâi sub conducerea generalului Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru legitim al României, şi apoi am avut relaţii cu comunităţile americane de origine română din New York, din Cleveland, Pittsburgh, California, Ohio şi aşa mai departe. Cu Comitetul Naţional Român am avut relaţii pentru că acest comitet era recunoscut de Comitetul pentru Europa Liberă, organizaţie înfiinţată de Congresul american. Comitetul Naţional Român făcea parte, ca şi celelalte comitete naţionale, din Adunarea Naţiunilor Europene Captive, un fel de organizaţie paralelă cu Naţiunile Unite, organizaţie care se vroia adevărata reprezentantă a aspiraţiilor naţiunilor din spatele Cortinei de Fier. Era un fel de organizaţie care dubla Naţiunile Unite, desigur pe un teren foarte modest, dar oricum… În timp ce la Naţiunile Unite se găseau delegaţiile oficiale ale regimurilor din spatele Cortinei de Fier, în Adunarea Naţiunilor Europene Captive – ANEC cum i se spunea pe scurt – se găseau reprezentanţii comitetelor naţionale, un fel de guverne în exil, deşi Departamentul de Stat nu le recunoştea drept guverne în exil. Primele contacte ale postului Radio Vocea Americii cu Comitetul Naţional Român au fost chiar de la începutul înfiinţării acestui Comitet Naţional, o dată cu venirea în Statele Unite a generalului Nicolae Rădescu. Cum poate ştiţi, primul Comitet Naţional a fost condus de generalul Rădescu la împuternicirea Regelui Mihai şi din Comitetul Naţional au făcut parte reprezentanţii celor trei partide politice mari româneşti: adică Naţional Ţărănesc, Liberal şi Social-Democrat al lui Titel Petrescu. Erau şi unii independenţi, cum a fost Constantin Vişoianu, ministru de externe, care se bucura foarte mult de aprecierea regelui.
Deci, din momentul înfiinţării Comitetul Naţional Român a avut loc şi legătura cu Vocea Americii. Acuma trebuie să înţelegeţi că Vocea Americii era postul Guvernului american, deci exilaţilor, chiar dacă se bucurau mai ales la vremea aceea de o apreciere deosebită din partea autorităţilor americane, nu însemna că Vocea Americii le stătea cu totul la dispoziţie!
Dar, desigur, mesajele de Anul Nou ale Regelui Mihai sau ale generalului Rădescu, mai târziu ale viitorului preşedinte al Comitetului Naţional, Constantin Vişoianu, erau transmise în mod regulat de Radio Vocea Americii. Trebuie să subliniez că Vocea Americii avea doar un program de jumătate de oră şi încă unul de un sfert de oră, care era dedicat mai ales informaţiilor internaţionale, situaţiei din Statele Unite, politicii americane. Aşa că astfel de interviuri sau relatări despre activitatea Comitetului Naţional Român sau ANEC-ului îşi aveau un loc de maximum cinci minute în programul de jumătate de oră.
La sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70, Serviciul român era format din paisprezece persoane. Eu eram şeful Serviciului român, adjunctul meu era Gheorghe Bumbeşti, un intelectual de bună formaţie din Europa, de la Paris, venit acum în America. Ca producer, ca director de regie, l-am avut mai întâi pe Dinu Alimănişteanu, pe urmă a venit Sarchis Sarchisian, care, după câte ştiu, a rămas multă-multă vreme în acestă funcţie. Erau, pe urmă, Horia Soceanu, era Florica Vişoaianu, era Johnny Drăgoi… încerc să-mi aduc aminte de toţi, să-i văd cum stăteau în birourile lor… Era Spiridon Vulpepsis, care se ocupa mai ales de chestiunile ştiinţifice, Horia Soceanu era cu partea politică, Johnny Drăgoi era cu ştirile şi cu anumite reportaje, doamna Vişoianu era cu partea culturală … Era un serviciu, aşa cum erau marea majoritate a serviciilor de la Vocea Americii, destul de restrâns, doisprezece – paisprezece persoane.
În această perioadă, am avut emisiuni, programe cu personalităţi ale emigraţiei române din Statele Unite. Cu Mircea Eliade am avut interviu, am avut cu profesorul Palade, am avut interviuri şi cu personalităţi din jurul Comitetului Naţional – generalul Rădescu, Constantin Vişoianu, fostul ministru de externe, Mihail Fărcăşanu, conducătorul Tineretului Liberal, domnul Zissu, care reprezenta Partidul Social Democrat, profesorul Augustin Popa de la Blaj, care reprezenta Partidul Naţional Ţărănesc ….. Eu am avut interviuri, în California, cu Jean Negulescu, binecunoscutul regizor de cinematograf, am avut două interviuri cu Edward G. Robinson, marele actor de teatru şi cinematograf, originar din România, am avut, tot în California, interviu cu Stela Roman, o foarte binecunoscută cântăreaţă de operă …. În acelaţi timp, am transmis interviuri cu persoane care veneau din România. În majoritatea cazurilor trebuie să spun că aceste persoane doreau să rămână anonime pentru că aveau familiile în ţară şi n-ar fi vrut să le expună la situaţii neplăcute. Aşa că am ştiut despre Canal, am ştiut despre Sighet, am ştiut despre închisorile din România.
Am avut perfectă libertate, dar noi aveam anumite diriguitoare care veneau de la Departamentul de Stat prin conducerea Vocii Americii, privind politica generală a Statelor Unite. Noi transmiteam „Ştiri bune şi ştiri proaste pentru popoarele din Răsărit, dar întotdeauna numai adevărul”, adică nimeni nu vroia să înşele pe oamenii din ţară dându-le speranţe deşarte în ce priveşte o atitudine sau o manifestare a Guvernului american. În ce priveşte însă forma ştirilor, în ce priveşte revista presei, comentariile, interviurile, reportajele, aici aveam perfectă libertate şi niciodată nu a intervenit o neînţelegere între conducerea Vocii Americii şi noi.
Vocea Americii în limba română avea două programe de zi: unul de jumătate de oră şi altul iarăşi de jumătate de oră, şi care se repetau însă de două-trei ori în 24 de ore. O dată cu evenimentele din Ungaria şi, mai târziu, din Cehoslovacia, în locul acestor repetări s-au transmis încontinuu programe în direct, programe noi, pentru ca Vocea Americii să poată urmări situaţia din Ungaria, pe cât posibil din oră în oră sau din două în două ore, cum erau programele prevăzute. Aşa că în timpul acela am lucrat foarte mult, zi şi noapte ne schimbam echipele, ca să putem face faţă încontinuu ştirilor care proveneau din Ungaria, mai târziu din Cehoslovacia, ştirilor privind situaţia de acolo.
Regele Mihai a fost la Vocea Americii, după câte ştiu eu de două ori. Pe lângă faptul că a vizitat Serviciul român, a avut contact cu directorul Vocii Americii, a avut contacte cu reprezentantul Vocii Americii la Departamentul de Stat, a stat de vorbă cu noi la Serviciul român, şi, bineînţeles, s-au făcut fotografii de către presa americană, care au apărut pe urmă în diverse ziare din Washington şi din New York. A doua oară când a venit la New York, a fost la sediul Naţiunilor Europene Captive.
Orice declaraţie oficială venită de la Casa Albă, de la Departamentul de Stat sau de la Congresul american privind România noi o transmiteam. Nu numai că ne făcea plăcere să o transmitem, dar eram şi obligaţi prin însăşi misiunea postului Radio Vocea Americii. Eisenhower, după ce a fost ales preşedinte, a dat o declaraţie pe nu ştiu câte puncte – zece puncte, opt puncte – în care afirma care sunt condiţiile cu care Statele Unite vor discuta şi colabora cu Uniunea Sovietică în viitor. Una din condiţii era eliberarea ţărilor din Europa de Răsărit. Şi nominaliza aceste ţări. Sigur că noi am dat aşa ceva! […] Noi am avut o atitudine rezervată asupra situaţiei din Europa de Răsărit, aceasta fiind linia guvernului american. Aveam pe lângă programele normale, programele despre viaţa americană, programele despre situaţia internaţională, programele despre situaţia politică a Statelor Unite. Aveam şi un program pe care l-am înfiinţat şi l-am condus chiar eu, un program care se numea „Ştiri despre şi din România” . Era un program care se transmitea de două ori pe săptămână şi în care transmiteam atât ştiri din exil sau ştiri din viaţa politică internaţională privind România, dar şi ştiri directe din România. Acest program, se pare că avut un oarecare succes în ţară, pentru că era singurul la Vocea Americii în care ne ocupam direct de situaţia din România. Încetul cu încetul, am încercat, totuşi, să dezvoltăm anumite subiecte româneşti şi în cadrul altor programe ale Vocii Americii în limba română. Aşa, de pildă, am avut grijă întotdeauna de 1 Decembrie să avem programe speciale, privind atât Unirea cea mare din 1918, cât şi desfiinţarea de către sistemul comunist a Bisericii Unite. De pildă, am avut programe speciale la 6 martie, totdeauna aniversarea preluării puterii de către comunişti în România, în 1945, şi, de bună seamă, nu uitam niciodată ziua de 10 Mai, ziua care a fost sărbătoarea naţională a României şi zi în care toată suflarea românească, mai ales pe vremea aceea, îşi amintea de cele trei mari evenimente din istoria ţării noastre: venirea domnitorului Carol, proclamarea Independenţei, proclamarea Regatului. În 1957 am hotărât împreună cu bunul şi regretatul meu prieten, Mircea Ioaniţiu, fostul secretar particular al Regelui Mihai, care lucra şi el împreună cu mine la Vocea Americii, am hotărât să luăm o serie de declaraţii privind însemnătatea zilei de 10 Mai printre anumiţi membri ai Congresului American, cinci senatori şi cinci congresmeni. Desigur, ne-am dus la zece membri ai Congresului American care reprezentau diverse circumscripţii electorale, în special din zone în care locuiau români. Am făcut aceste programe, aceste declaraţii, apoi am început să le transmitem, dacă nu mă înşel, pe ziua de 7 mai, când, deodată, au fost oprite. Am fost chemaţi Ioaniţiu şi cu mine la directorul Vocii Americii, care a vrut să ştie care au fost motivele pentru care am luat aceste declaraţii şi am început să le transmitem. Desigur, declaraţiile sau mersul nostru la senatorii şi congresmenii respectivi s-au făcut în principiu cu aprobarea forurilor conducătoare ale Vocii Americii, fără însă să ştie exact care va fi conţinutul declaraţiilor acestor senatori. Ei bine, conţinutul declaraţiilor a fost foarte violent, foarte dure la adresa regimului comunist din România şi trebuie să spun că şi Mircea Ioaniţiu şi cu mine ne-am dat seama, destul de repede, că acei senatori şi congresmeni americani care ne-au dat declaraţiile aveau mai mult în gând alegătorii din Michigan, din Cleveland, din Ohio, chiar de la New York – vorbesc de americanii de origine română – decât situaţia din România, decât românii din România. Acesta poate să fie şi motivul pentru care, repet, declaraţiile erau foarte dure la adresa regimului comunist, dar pe placul românilor americani.
Ei bine, ni s-a atras atenţia să oprim imediat transmiterea acestor declaraţii, iar directorul adjunct al Vocii Americii a venit în birou la noi, la Secţia română, unde a ţinut o scurtă şedinţă cu noi în care, într-un fel, Ioaniţiu şi cu mine am fost dojeniţi pentru că am luat astfel de declaraţii şi, mai ales, pentru că le-am transmis. Dar ….mă rog, asta a fost o discuţie internă, ca să spun aşa, din care, însă, am reţinut o declaraţie pe cât de clară din partea vice-directorului Vocii Americii, pe cât de interesantă, oglindind politica Guvernului american. Mi-aduc aminte că vice-directorul Vocii Americii, uitându-se la noi toţi, a spus, la un moment dat: “Dacă cineva dintre dumneavoastră îşi închipuie că puşcaşii Marinei americane, vor debarca mai devreme sau mai târziu la Constanţa ca să elibereze România, se înşeală!” La care, sigur că a fost o tăcere totală la serviciul nostru, nimeni nu se aştepta ca puşcaşii americane să debarce la Constanţa vreodată, dar această frază, această afirmaţie a vice-directorului oglindea politica SUA, mai ales de la acea vreme, de a nu interveni nici militar, nici politic în treburile interne ale unor ţări din spatele Cortinei de Fier. Desigur, pentru noi a fost un duş rece, dar asta era politica guvernului şi Vocea Americii a trebuit să o urmeze. În viitor, emisiunile noastre de 10 Mai au fost mai mult emisiuni istorice. (…) În vara anului 1969 eu eram şeful adjunct al Serviciului românesc. Eram în concediu şi la hotel am găsit o notă ca să sun imediat la pe şeful desk-ului românesc de la Departamentul de Stat. Desigur, am telefonat şeful desk-ului românesc care mi-a spus: “Departamentul de Stat doreşte ca să te duci în România”. Explicaţia a venit imediat: preşedintele Nixon se ducea în China şi din China va fi la începutul lunii august la Bucureşti. Departamentul de Stat mi-a dat toate asigurările posibile că voi fi trecut în Manifestul Casei Albe – Manifest în jargonul Departamentului de Stat însemna lista membrilor delegaţiei americane – deci, voi fi trecut pe manifestul ăsta şi deci mă voi duce în ţară cu paşaport diplomatic. După această călătorie cu Nixon, până în 1978 am mai revenit în România de treisprezece ori. Securitatea română nu m-a stingherit niciodată în activitatea mea, dar am ştiut că fieare pas pe care îl făceam era urmărit de Securitate. Ştiam foarte bine că sunt urmărit, ştiam foarte bine că geamantanul meu la Hotelul Intercontinental este scotocit, ştiam foarte bine că fiecare pas pe care-l făceam era supravegheat, într-o formă sau alta. Astfel, într-o bună zi, când stăteam la Intercontinental, mi-a venit ideea ca în valiza mea, pe o bucată de hârtie, să scriu cu litere mari: “Bau! V-am văzut!”… Am venit seara înapoi, hârtia era acolo, geamantanul era acolo, deci dovadă [că s-a umblat] n-am avut. Câţiva ani mai târziu, eram la [Radio] Europa Liberă, la München, când directorul departamentului, bunul şi regretatul meu prieten Noel Bernard, m-a chemat la el în birou unde, pe canapea stătea un domn mai tânăr, rotofei, şi Bernanrd zice: “Uite, aici e <Bau! V-am văzut!>…” Ce se întâmplă?! Acest domn care lucrase la O.N.T. şi făcea parte dintr-o echipă de trei oameni care avea misiunea de a scotoci geamantanele străinilor cazaţi la Hotelul Intercontinental. I-a povestit lui Bernard şi mi-a repetat şi mie că atunci când a venit şi rândul camerei mele de la Intercontinental au intrat înăuntru – de fapt unul rămânea mereu pe coridor să vadă dacă nu vine cineva – au intrat înăuntru. Unul avea misiunea să fotografieze exact valizele pentru ca lucrurile să poată să fie puse la loc exact în forma în care fuseseră găsite şi celălalt făcea percheziţia. Au deschis valiza şi-au găsit acolo: “Bau! V-am văzut!” Au râs amândoi şi unul din ei a spus: “Hai s-adaug şi eu acolo: <Şi eu!>”
Da’ ălălalt i-a spus: “Dacă scrii asta înseamnă că noi ne demascăm”. N-au mai scris-o, da’ i-a rămas în minte această… mică întâmplare de la Intercontinental pe care acum o povestea la [Radio] Europa Liberă. Altă dată am fost invitat la nişte persoane la masă şi trebuia să vină să mă ia maşina de la ambasadă. Am ieşit în stradă, să nu fac şoferul să aştepte mai mult decât trebuie, maşina a întârziat puţin, vis-à-vis era maşina Securităţii, nu era greu de… descifrat. Şi-atunci, văzând că maşina ambasadei întârzie mai mult decât mă aşteptam eu, m-am dus şi i-am spus şoferului: “Domnule, avem amândoi acelaşi drum, nu vrei să mă duci dumneata la Ambasada americană?” La care şoferul, care era desigur un securist, cu destul umor, mi-a răspuns: “Domnule Carp, avem aceeaşi destinaţie, da’ eu zic să mergem cu maşini diferite. De altfel, maşina dumneavoastră soseşte chiar acum…”
Din 1969 şi până în 1978 am mai revenit în România de treisprezece ori în calitate de jurnalist de la Radio Vocea Americii.
[Interviu telefonic la München realizat de Octavian Silivestru, 7.10.1997]
