La marginea unui câmp din Aix-en-Provence, un pictor lucrează cu febrilitate, în ciuda norilor de furtună. Ploaia deasă care începe nu-l împiedică să continue. După aproape două ore, cu şevaletul distrus, artistul se îndură să plece. Ajunge acasă cu hainele şiroind de apă. Are accese de febră foarte puternice. După câteva zile, moare de pneumonie. Avea 67 de ani. Era 23 octombrie 1906 iar pictorul era Paul Cézanne.
Respins de Academia de Arte din Paris, desconsiderat ani la rând de criticii vremii, client statornic al Salonului Refuzaţilor şi afirmat cu adevărat abia la 56 de ani, pictorul post-impresionist Paul Cézanne este astăzi un reper fundamental în istoria artei şi autorul celei mai scumpe opere vândute vreodată. Un tablou din seria „Jucătorilor de cărţi” a fost cumpărat în 2011 de familia regală din Qatar cu fabuloasa sumă de 300 de milioane de dolari.
Prieten din copilărie cu Émile Zola
Paul Cézanne s-a născut în 1839 la Aix-en-Provence, în sudul Franţei, tatăl său fiind un prosper bancher care a asigurat familiei securitatea financiară. Studiază desenul în particular, dar este îndrumat spre cariera de avocat. La vârsta de 13 ani, se împrieteneşte cu trei colegi de şcoală, unul dintre ei fiind Émile Zola, de care va fi legat până târziu (prietenia lor puternică avea să se termine însă furtunos). Pe cei patru îi unea dragostea pentru literatură, îi entuziasma Victor Hugo. Descoperă împreună poeziile lui Alfred de Musset şi îi pasionează muzica. În orchestra oraşului, Cézanne cânta la corn, iar Zola la clarinet.
În 1857, Cézanne se înscrie la Şcoala de Desen din Aix-en-Provence. În muzeul oraşului, cunoaşte câteva tablouri, sculpturi clasice şi opere din colecţia pictorului Granet. În 1858, Zola pleacă definitiv la Paris. Despărţirea este grea pentru cei doi prieteni şi ei caută să înlocuiască discuţiile de până atunci cu schimburi frecvente de scrisori. Studiile la care îl obligă tatăl său nu-l preocupă pe Cézanne. În ciuda acestui fapt, în decembrie 1858, se înscrie la facultatea de Drept din Aix, dar în acelaşi timp îl roagă pe Zola să se intereseze de examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din Paris.
La sfatul lui Émile Zola, în 1861 Cézanne pleacă la Paris, sfidându-şi familia, pentru o carieră artistică. Aici este obligat să trăiască din 125 franci lunar, sumă pusă la dispoziţie de tatăl său. În Paris descoperă marile muzee, unde poate copia operele marilor artişti. Se duce în fiecare dimineaţă la Academia „Charles Suisse”, pentru a participa la ore de desen. La Academie face cunoştinţă cu impresionistul Camille Pissarro, cu care se împrieteneşte foarte repede. Dă examen de admitere fără succes la Academia de Arte Frumoase şi îşi petrece timpul în continuare în atelierul Suisse, unde pictează după model. În urma sfaturilor lui Pissarro, începe să picteze şi în aer liber. Este tot mai adânc preocupat de redarea naturii în diverse stiluri geometrice.
În 1864, Cézanne face o călătorie la Estaque, în apropiere de Marsilia. Acesta va deveni unul din locurile preferate pentru pictură (tabloul „Golful Marsiliei văzut de la Estaque” din 1886 este reprezentativ).
Refuzuri sistematice, glume proaste pe seama numelui
Devenind membru al curentului avangardist, pictorul are doar şansa de a expune la Salonul Refuzaţilor (întemeiat prin decret de Napoleon III în 1863). La Salonul oficial din Paris (dedicat tradiţionalistilor) va expune foarte târziu, tablourile trimise fiindu-i sistematic respinse.
De altfel, perioada 1861-1870 este una de căutari, de finalizare a propriei identităţi artistice. Este denumită „perioada întunecată” (după tonurile de negru predominante). În acel interval artistic, Cézanne a creat unele tablouri ce pot fi asociate mai degrabă expresionismului.
Unul dintre ele atrage atenţia prin tema abordată. Este vorba despre lucrarea „Crima” (prezentă astăzi la Walker Art Gallery din Liverpool). Scena ilustrează un asasin care ucide cu un cuţit o femeie imobilizată de o altă femeie.
Greu de spus cum a ales acest subiect un artist atât de sensibil, care va lucra obsesiv la temele sale majore precum natura moartă cu fructe, femei la scăldat, portrete şi peisaje.
Cézanne participă în 1874 la prima expoziţie a impresioniştilor, unde prezintă trei tablouri, printre care şi „O Olympia modernă”, replică a unei cunoscute picturi aparţinând lui Édouard Manet.
Operele sale sunt considerate ridicole de către critică. Detractorii săi, nu puţini la număr, îi ridiculizau până şi numele de familie, a cărei pronunţie în franceză însemna şi „16 măgari” (seize anes). De fapt, numele familiei avea rădăcini italiene, fiind originari din Cesana Torinese, Piemont. În 1877, expune 16 tablouri la o nouă expoziţie a impresioniştilor. Pe tot parcursul anului 1882 lucrează la Estaque, unde vine şi pictorul Auguste Renoir.
„Intervalul negru” al artistului se încheie odată cu dragostea uriaşă pentru Hortense, femeia care-i va fi amantă fidelă aproape două decenii şi care abia în 1886 îi va deveni soţie.
Tot în 1886, intervine însă ruptura dintre Cézanne şi Zola. Acesta din urmă îi trimisese romanul „L’œuvre”, pe care tocmai îl terminase. Profund jignit, Cézanne se recunoaşte în eroul principal, un pictor ratat aflat în pragul sinuciderii.
În 1890, îmbolnăvindu-se de diabet, artistul devine mai retras şi părăseşte viaţa de familie. Departe de Hortense, în mijlocul naturii din sudul Franţei, Cézanne lucrează cu îndârjire pentru a uita de boală. Operele sale din această perioadă sunt considerate precursoare ale curentelor artei moderne.
Cézanne a lucrat de-a lungul întregii sale vieţi la anumite teme. O astfel de temă este seria „Jucătorilor de cărţi”, picturi în ulei realizate de Paul Cézanne în perioada de maturitate artistică.
Potrivit revistei Vanity Fair, una dintre picturile care compun seria „Jucătorii de cărţi”, realizată în 1892 – 1893 şi aflată în colecţia privată a armatorului grec George Embiricos, a fost vândută în anul 2011 familiei regale din Qatar pentru un preţ record estimat între 250 şi 320 de milioane de dolari. Pictura a devenit astfel cea mai scumpa operă de artă vândută vreodată.
O altă temă preferată sunt naturile moarte cu fructe, care revin ca un leitmotiv în creaţia lui Cézanne. În tabloul „Natură moartă cu mere şi portocale” (1899) reliefurile realizate amintesc sculpturalitatea câtorva pânze care reprezintă muntele Sainte-Victoire. Tablourile pictate cu acest subiect reprezintă cele mai mari capodopere ale lui Cézanne.
În 1895, negustorul de tablouri Ambroise Vollard organizează prima expoziţie personală a lui Cézanne. În 1900, expune la Expoziţia Universală de la Paris şi începe să fie cunoscut. Părăseşte arareori Aix-en-Provence, unde îşi cumpărase un atelier în afara oraşului. Lucrează tot timpul şi cu toate forţele. În 1904 expune la Salonul Oficial de toamnă, iar în 1905 la Salonul de toamnă şi la Salonul Independenţilor.
Maestru afirmat cu adevărat abia la 56 de ani, Cézanne a avut un uriaş impact asupra artei secolului 20, incluzând şi arta abstractă. Chiar din timpul vieţii, contemporanii încearcă să-i fructifice experienţa. Pictura lui Cézanne reprezintă puntea de trecere de la impresionism spre cubism, prima perioadă a acestei ultime orientări fiind numită de către unii teoreticieni ai artei „faza cézanniană”. Mult îi datorează Van Gogh şi Gauguin. Acesta din urmă îi cumpără de altfel numeroase lucrări. Simboliştii, prin Maurice Denis, văd şi ei în Cézanne pe unul din maeştrii lor. Matisse spune următoarele: „Cézanne este maestrul nostru, al tuturor”. Picasso ştie cât îi datorează înaintaşului său, al cărui moştenitor credincios este, fără îndoială. După moartea lui Cézanne, el pictează în scurt timp, în 1907, tabloul „Domnişoarele din Avignon”, care este în acelaşi timp un omagiu faţă de pictura „Les grandes baigneuses” a predecesorului său.
La începutul anului 2015, în timpul unor procese de restaurare, două schiţe necunoscute semnate de Paul Cézanne au fost descoperite într-o colecţie din Statele Unite pe spatele unor tablouri pictate tot de artist. Nu este un lucru neobişnuit, spun criticii, pentru că el obişnuia adeseori să folosească ambele feţe ale unei coli.
În anul 2008, o pictură de Cézanne numită „Băiatul cu vestă roşie” a fost furată dintr-un muzeu elveţian şi recuperată abia în 2012, în urma unui raid efectuat de poliţia sârbă.
Documentarea: Bianca Ioniţă
Surse: www.revistamagazin.ro, www.artcyclopedia.com
