Primele emisiuni în limba română au fost transmise de Radio Paris în perioada interbelică. Ele au continuat să fie difuzate şi după eliberarea Parisului de sub ocupaţia germană. În 1948, unul dintre redactori, Mugur Valahu, l-a convins pe Marcel Fontaine, directorul secţiei române, să aprobe transmiterea unor mesaje cifrate, către persoane care în realitate nu existau. Aceste mesaje trebuiau să dea impresia autorităţilor comuniste că Occidentul avea legături cu ţara, cu rezistenţa anticomunistă din România. După câteva mesaje transmise către ţară, autorităţile de la Bucureşti au făcut o reclamaţie oficială şi, drept rezultat, cei doi redactori care au difuzat falsele mesaje, Mugur Valahu şi Ghorghe Bumbeşti, au fost daţi afară de la Radio Paris. Începând cu anul 1958, după venirea la conducerea Franţei a generalului De Gaulle, emisiuniele în limba română au început să pună accent numai pe realităţile franceze. În Arhiva de istorie orală – Radio România se păstrează amintirile lui Virgil Ierunca – care a fost unul dintre redactorii secţiei române de la Radio Paris.
Am intrat la Secţia română de la Radio Paris în 1952 şi am plecat în 1974, când secţiile franceze pentru străinătate au fost desfiinţate de [preşedintele Franţei] Giscard D’Estaing. În 1952 când am intrat eu, şeful secţiunii era Marcel Fontaine. El a fost primul meu şef. Al doilea şef a fost Şerban Voinea, fost ambasador al Republicii Populare Române la Berna, de unde a ales libertatea o dată ce regele a fost silit să abdice. Şerban Voinea a fost, poate, singurul mare marxist nedogmatic pe l-a avut România. … Era un om de o mare cultură, a condus multă vreme Secţia de informaţii RADOR la Bucureşti. A fost colaborator la ziarele lui Teodorescu-Branişte. A fost un om de stânga, însă o stângă nedogmatică. Al treilea şi ultimul şef a fost Eugen Aroneanu. Un om de stânga, avea ceva studii juridice sau aşa ceva. El a stat foarte puţin – pentru că din nefericire a murit – şi-atunci emisiunile noastre erau conduse oarecum de Şerban Voinea. Eugen Aroneanu era un om de stânga, dar în ce mă priveşte n-am avut nici un conflict cu el. A cenzurat cronicile profesorului Herescu, un vechi colaborator …. de la înfiinţarea Secţiei române de la Radio Paris colabora permanent. Şi profesorul Herescu n-a acceptat această mică cenzură şi a trântit uşile şi a plecat. În ce mă priveşte, eu n-am plecat, dar am făcut absolut ce voiam să fac. Vreau să vă spun următorul lucru: cenzură nu exista. Exista o cenzură internă, v-am dat exemplul cu Eugen Aroneanu. Tăia pasaje. Tăia un pasaj sau două, o frază sau două sau un cuvânt, dar nu orientarea generală. Nu se schimba orientarea generală. Însă profesorul Herescu, care era un om integru şi care nu accepta nici un fel de compromis, a preferat să plece decât să mai stea sub domnia lui Eugen Aroneanu. Foarte rar, Ministerul de Externe francez făcea copii după o săptămână de emisiuni, ca să-şi dea seama de tonul, tonalitatea emisiunilor. În redacţie erau următoarele persoane: N. A. Gherghiu, profesor de limbă română la Universitatea din Lyon, poet gândirist, deci de dreapta, lansat de Nichifor Crainic; Gheorghe Bumbeşti şi Jaques Sharf, care era un social-democrat, însă pentru că avea un puternic accent rusesc îl foloseam doar la redactarea de ştiri. În afară de aceşti redactori, aveam colaboratori externi. În primul rând, pe profesorul N.I. Herescu. După câte îmi amintesc, s-au perindat prin faţa microfonului Constantin Brăiloiu, muzicologul de faimă mondială, Eugen Lozovan [filolog, a fost profesor de limba română la Universitatea din Copenhaga], Monica Lovinescu, care era speaker, şi Cella Voinescu – soţia regizorului Siegfried, care au ales libertatea odată cu venirea la Paris a unei trupe a “Teatrului Naţional” din Bucureşti.[…] Ca să vă vorbesc despre emisiuni, trebuie să vorbesc despre organizare. Exista o redacţie centrală care era condusă de ziarişti, scriitori francezi. Această redacţie centrală făcea o triere a informaţiilor pe care noi le primeam. Fiecare secţie primea informaţiile trimise de redacţia centrală, plus cronicile. La “Cronică” erau mai mulţi specialişti: cronica literară, care era realizată de Cella Aminar, era de origine română… erau cronici economice, politice. Eu, în redacţia centrală, aveam o „Cronică a ideilor”, iar Monica Lovinescu o „Cronică muzicală”. Materialele realizate de redacţia centrală erau distribuite tuturor celorlalte secţii, inclusiv Africa, Sud-Africa, Sud-America etc. Nici o secţie nu era obligată să transmită informaţiile aşa cum le trimiteau ei. Nu ne impuneau. Aceste materiale soseau în redacţie şi tu, redactor al Secţiei române, le acceptai sau le aruncai la coş. În orice caz, alegeam ce credeam noi că interesează pe ascultătorul român. În 1958, când a venit De Gaulle, sub acoperământul rezistenţei, redacţia centrală a fost împânzită de redactori comunişti. Şi-atuncea noi am schimbat procedeul: am recurs la o strategie ad-hoc. Adică, de pildă, ca să nu mai fim siliţi – fiindcă începuse epoca destinderii – să luăm un interviu domnului Maurer, ceea ce făceau alte emisiuni în limba română, noi am decis şi am convins pe şefii noştri care au convins la rândul lor pe şefii superiori, pe directorul general al emisiunilor despre străinătate, să nu ne mai ocupăm de problemele româneşti, ci să punem accentul pe ce se întâmplă în Franţa. Asta le plăcea francezilor, asta era chiar şi politica Quai D’Orsay-ului. Şi-atunci, ca să putem evita să avem în studiourile noastre oficiali români, schimbând strategia şi ocupându-ne numai de francezi, am spus: „Nu ne interesează domnul Maurer, pe noi ne interesează realităţile franceze!”
De unde aveam informaţii despre situaţia din România? Radio Paris era abonat la „Scînteia”, iar eu, personal, pentru că mă ocupam cu problemele culturale, eram abonat la „Luceafărul”, la „România literară”, „Viaţa românească”. Abonamentele la revistele literare se făceau pe numele meu şi soseau acasă cu regularitate. De asemenea, primeam reviste culturale care veneau din toată lumea. Aveam şi o cronică a revistelor de pretutindeni, exilate şi oficiale româneşti. Emisiunea mea se transmitea zilnic. Despre realităţile politice din Romînia dădeam numai ce puteam să găsim în presa franceză, ca să fim „acoperiţi”. Nu puteam să facem noi o emisiune despre Maniu, că a murit în anul … în luna …. Aveam un fel de Argus al presei, al radioului, în general, şi cum apărea ceva…. de exemplu la un moment dat a apărut o carte a lui Camus în care e citat Maniu. Imediat am făcut o cronică întreagă, un comentariu întreg, de zece minute despre rolul pe care îl avea Camus în combaterea extremismelor de stânga şi am vorbit de Maniu plecând de la Camus. Sau dacă exista în presa franceză un articol mai dezvoltat despre personalitatea lui Maniu, puteam să-l trecem în general. Nu uitaţi, după aceea, că aveam o presă de exil foarte importantă, a Comitetului Naţional de sub direcţia lui Vişoianu, care avea un ziar în română la New York şi un ziar în franceză al partidelor politice democrate la Paris, care se numea „La Nation Roumaine”. Şi puteam să luăm şi să facem o revistă a presei în Franţa. […] Personalităţile exilului romînesc……Gafencu a vorbit de câteva ori la Radio Paris, dar când a început [Radio] Europa Liberă ne-a părăsit pe noi, că se auzea mai bine, aveau emisiuni toată ziua. Enescu nu dădeau interviuri. Enescu a dat un interviu, mi se pare, la un moment dat, biroului Europei Libere din New York…. La Brâncuşi nici nu puteai să te duci. Brâncuşi.. era greu să-l vezi măcar!
Emisiunile începeau cu ştirile – zece minute. După aceea, aveam o revistă a presei în fiecare zi, revista a presei săptămânale, care era mai ales culturală, şi terminam cu ştirile. Dacă erau mai importante le traduceam în faţa microfonului direct, ne aducea omul de serviciu – dacă ştirea era importantă, pătrundea încet în studio – textul francez. Şi îl traduceam pe loc în /franţuzeşte/.
Închiderea Secţiei române a fost, cred, o chestiune financiară… În jurul Quai D’Orsay-ului se învârteau oameni care aveau tot interesul ca fondurile date pentru noi să le fie mai bine date lor. În 1974, Giscard D’Estaing, acelaşi Giscard D’Estaing care n-a vrut să primească la el pe nici unul dintre marii anticomunişti refugiaţi, marii disidenţi – Buckowski a fost respins de Giscard D’Estaing… Acelaşi Giscard D’Estaing ne-a suprimat, pur şi simplu, ca să scape de emisiunile acestea care îl stinghereau, nu înţeleg de ce.
[Interviu telefonic la Paris realizat de Octavian Silivestru, 17.09.1998]
