Posturi de radio “negre” au continuat să existe şi în perioada postbelică, ajungând să reprezinte în anii ’70 circa 5-6 % din comunicaţiile mondiale, adică apoximativ 1000 ore/saptămână din totalul de 17000 ore / săptămână transmisii radio la nivel mondial. Radio “România Viitoare – Vocea Rezistenţei Naţionale” a fost unul dintre cele mai agresive posturi de radio care au emis în limba română. Subvenţionat de CIA, Radio “România Viitoare – Vocea Rezistenţei Naţionale” a emis din Grecia, între 1954 – 1960, şi acredita ideea că este postul de radio al rezistenţei din munţi. Transmitea scurte programe naţionaliste, anticomuniste şi, mai ales, antisovietice.
Despre emisiunile acestui post de radio au apărut scurte materiale în presa românească din exil: “Un post clandestin. Duminica trecută auditorii radioului la Monaco au ascultat o emisiune în limba română în cursul căreia s-a auzit: «Moarte Ruşilor! » Ei nu au putut preciza provenienţa emisiunii, dar spun că aceasta ar fi provenit de la o staţie de radio ce se găseşte la est de Monaco, după toate probabilităţile în Ungaria, U.R.S.S. sau România. La început se emitea pe 6765 kilocicli, dar după puţin, spun auditorii, intervenind paraziţii, aceeaşi voce a început să emită acelaşi mesagiu pe lungimea de 6650 kilociclii. «Restituiţi-ne Ţara!» striga spicherul. «Moarte Ruşilor! Afară cu Ruşii! Vrem înapoi România noastră!»” Un alt articol, apărut în aceeaşi perioadă şi în aceaşi publicaţie, preciza: “Un post de radio clandestin român. De câtva timp, se poate auzi pe unde scurte un post de radio, care pare a emite din România. Orele de emisiune par a fi neregulate, ele putând totuşi [a fi] situate aproximativ între orele 19 şi 2.30 noaptea. Publicăm mai jos textul unei dintre aceste emisiuni: «Fraţilor! Aici este postul clandestin România Viitoare-Vocea desrobirii! Să plece bestiile roşii de pe ţărâna noastră! Vrem libertate şi neatârnare ! Să plece slugoii Moscovei de la cârma ţării! Vrem libertate şi dreptate! Vrem un guvern naţional ales de muncitori, de ţărani şi de funcţionari! Vrem un guvern cu răspundere! Vrem sfârşitul ocupaţiei ruseşti! Să desfiinţeze Securitatea! Vrem pedepsirea fiarelor lui Drăghici! Fraţilor! Aici este Vocea României Viitoare-Vocea desrobirii! Comuniştii şi-au săpat mormântul! Păstraţi-vă încrederea libertăţii! Fraţilor! Să intensificăm greva lenei şi a birocraţiei! Să boicotăm ordinele slugilor din guvern! Prin luptă continuă la libertate şi independenţă! Comunişti! Ascultaţi avertismentul neamului român! Rupeţi-vă de Moscova! Rupeţi-vă de călăii poporului român! Daţi-ne dovada că nu sunteţi slugile cotropitorului! Daţi ţării un guvern cu adevărat socialist! Câştigaţi-vă din vreme îndurarea poporului! Încetaţi teroarea, încetaţi jafurile şi exploatarea!»” (“Vocea Libertăţii – organ al refugiaţilor din România”, Atena, 1 martie 1957). În Arhiva de istorie orală – Radio România se păstrează înregistrate amintirile lui Mugur Valahu – directorul acestui post de radio.
Iniţiativa [înfiinţării unui post de radio] a fost a mea. Când am ajuns în străinătate – am părăsit ţara în 1948 – am scris în stânga şi în dreapta şi am cerut şi guvernului în exil de la Washington – Cretzianu, Vişoianu şi generalul Rădescu – ajutor pentru a face un post mobil, clandestin, pe un camion. Ulterior am intrat în contact cu prieteni americani care fuseseră în România cu Comisia Americană în 1944–1945 şi pe care i-am întâlnit la Paris şi cu care am discutat acest plan al meu despre un post clandestin. Şi atunci mi s-a spus că Guvernul american intenţionează să mă însărcineze cu conducerea acestui post făcut în cadrul războiului psihologic al americanilor. Acest post de radio clandestin făcea emisiuni de cincisprezece minute maximum, de la Atena, şi aveam transmiţătoare speciale pentru emisiuni variabile pe lungimea de undă de 49 metri. Aceste emisiuni erau făcute în general noaptea, erau sporadice, neanunţate, ca să surprindă staţiile de bruiaj din ţară, care erau extrem de numeroase. La acest post de radio am lucrat eu şi un compatriot – Gheorghe Bumbeşti. Aceste emisiuni aveau ca obictiv să încurajeze în primul rând populaţia, făcându-i să creadă că rezistenţa în munţi există în continuare şi că noi suntem în munţi, şi nu în străinătate. În acelaşi timp, doream să creăm în rândurile comuniştilor o stare de intimidare, de revoltă chiar, ca să nu mai fie dominaţi de ruşi. Pentru că, în definitiv, ceea ce exprimam noi era ceea ce ar fi vrut să spună poporul român dacă nu avea căluşul în gură şi nu era terorizat. Limbajul nostru era foarte violent, românesc, naţionalist, aşa încât ne substituiam într-un fel poporului care nu putea să se exprime nici în public, nici în scris. Transmiteam lozinci anti-ruseşti şi ceream independenţa Bucovinei şi Basarabiei.
Birourile le aveam la Atena într-o clădire, într-o vilă, unde înregistram emisiunile pe bandă de magnetofon. Apoi, aceste benzi de magnetofon, puse într-un fel de plic, erau trimise cu un curier special la Salonic, unde era transmiţătorul nostru. Curierul, care venea în fiecare zi, era american, vorbea puţin româneşte pentru că fusese prin România. Dotarea noastră nu era extraordinară – erau două magnetofoane, un microfon şi atâta tot. Pentru emisiunile noastre era un transmiţător special. Ca să evite bruiajul, tehnicianul nostru mişca butonul în jurul lungimii de undă de 49 m. Şi în plus o făcea pe neaşteptate, în plină noapte. Emisiunea era repetată de câteva ori şi se transmitea de cel puţin două-trei ori pe noapte. În fiecare noapte. Orele niciodată nu erau aceleaşi. Emisiunile postului de radio “România Viitoare – Vocea Rezistenţei Naţionale” începeau aşa: “Aici este postul de radio clandestin România Viitoare – Vocea Rezistenţei Naţionale! Vă vorbeşte locotenent-colonelul Dumitru Arbore.” Era pseudonimul meu. Emisiunea era anunţată printr-un fragment dintr-o arie americană de cowboy, dintr-un film cu Gary Cooper – “Blowing Wild” – erau nişte tambururi, nişte tobe genul notelor de la BBC. Cu aceste tambururi anunţam emisiunea timp de un minut. Din când în când aveam şi un fragment din “Deşteaptă-te române!”, tot pus pe bandă de magnetofon. Urma apoi apelul în sine, în care vorbeam şi eu şi colegul meu Bumbeşti. Aceste apeluri nu durau mai mult de cincisprezece minute. Ele erau de o violenţă destul de mare, pentru că, credeam eu că exprimam ceea ce vroia să spună poporul întreg, care era ostil regimului comunist. Era un articol scris de mine pe un subiect. Eu mă adresam intelectualilor şi celor din armată. Bumbeşti se ocupa mai mult de ţărani şi de muncitori. Nu aveam colaboratori. Toate informaţiile le culegem din jurnalele din ţară pe care le primeam de la Ambasada americană. În plus ascultam şi Radio Bucureşti în fiecare zi. Din când în când, am întâlnit şi câţiva români care abia ieşeră din ţară şi care ne-au spus care era situaţia în România. Aşa încât eram foarte bine informaţi. Aveam fişe cu numele tuturor comuniştilor din Securitate, pe cei pe care puteam să-i descoperim, nu? Aveam nume de procurori, nume de diverşi comunişti înrăiţi pe care îi atacam personal, atrăgând atenţia: “Bagă de seamă! Lucrurile se schimbă, suntem aici, tu eşti trădător de ţară, ai să plăteşti toate crimele tale”…. “Nu vă e ruşine?”, “Sunteţi nişte criminali, trădători de ţară!”, “La Piteşti s-a întâmplat acest lucru…”, “La Sighet a murit cutare…”, “Au fost torturaţi…” Vroiam să lăsăm impresia că suntem chiar în România. Emisiunile nostre nu aveau nimic comun cu emisiunile lui Europa Liberă sau Vocea Americii, care erau emisiuni, ca să spun aşa, elegante, moderate, de informaţie pură… În emisiunile noastre incitarea noastră era foarte clară. Nu numai că atacam guvernul, acuzându-i că sunt ţigani, că sunt venetici, că sunt slugoi, cozi de topor etc., la sfârşitul fiecărui apel, emisiune, ceream: “Moarte călăilor din guvern! Jos banda de ţigani a lui Dej!” Un limbaj foarte violent care era, în definitiv, limbajul pe care cred eu că l-ar fi avut poporul dacă nu ar fi avut căluşul în gură. În timpul evenimentelor din Ungaria, din 1956, noi am încercat să creăm o solidaritate cu ungurii, am cerut greve, manifestaţii pe stradă. Noi spuneam că în timp ce ungurii sunt pe cale să se răscoale, românii să nu stea cu braţele încrucişate. Trebuie să facem şi noi ceva, să facem greve, manifestaţii pe stradă, chiar dacă suntem sub teroarea ruşilor, sub ocupaţia rusească şi suntem dezarmaţi. Trebuie să-i ajutăm pe unguri în răscoala lor, în revolta lor. Făcând ce? Făcând greve, făcând semne pe ziduri, cruci, semnul libertăţii – litera “L”, lucruri din astea … acţiuni individuale ca să nu creem represalii împotriva unor grupuri. Însă nu am reuşit cum au reuşit ungurii.
Formula de încheiere era foarte simplă, era cam, în general: “Moarte călăilor din guvern şi din partid! Jos banda de ţigani a lui Dej! Moarte trădătorilor! Trăiască România!”
Eu cred că ascultătorii noştri erau foarte, foarte puţini. Cei care ne ascultau erau cei din guvern [prin monitorizare], erau tehnicienii de la staţiile de bruiaj şi nu ştiu dacă aveam mulţi ascultători printre oamenii de pe stradă.
După ce terminam emisiunea, făceam traducerea materialelor transmise şi le trimiteam la Washington. Americanii nu ne-au făcut niciodată nici un fel de observaţii, cu tot limbajul nostru violent aveam toată libertatea să spunem ce vrem, ceea ce era extrem de agreabil pentru noi, ca români.
Americanii acopereau toate cheltuielile. Eu la început am refuzat salariul. Totuşi, americanii ne-au plătit 350$ pe lună fiecăruia, ceea ce ne permitea să trăim onorabil la Atena, pe vremea aceea. Însă iniţial am spus că banii nu mă interesează, important este să putem avea acest post de radio clandestin, pentru că eram, cum să spun eu, obsedat de ideea asta. Plecând din ţară, eu nu visam decât să am un fel de radio cum a avut De Gaulle în timpul războiului, să creez un radio ca el. N-am avut şansa lui De Gaulle. După şase ani de zile americanii au obosit. Scopul nostru era de a incita guvernul la un fel de mândrie românească, la un naţionalism românesc, să dea afară pe ruşi din ţară, să nu mai fure ţara, să le dea tot avutul ţării pe nimic şi să-i încurajăm dacă aveau sentimente patriotice. Pe unii evident îi mişcau, eu cred că chiar Dej a putut să fie impresionat de apelurile mele: “Mă, ţigan, ţigan, dar tu trebuie să fii şi român de-al nostru, mă, nu intrând în banda asta de venetici, de străini, să distrugi ţara!” Făceam apel chiar la el direct, ca de la om la om. Tonul meu era un ton de dojană sau de insultă, în general făcând apel la sentimentele lor, la urma de sentimente româneşti care le-ar fi avut, şi am impresia că Gheorghiu-Dej şi anumiţi oameni, Maurer, oameni din jurul lui, citându-mi apelurile mele au spus: “Mă, da’ ăsta are dreptate, uite Tito s-a dezlipit de ruşi, de ce să nu facem şi noi, românii?”, pentru că dacă inciţi mândria unui om, până la urmă ajungi să îl convingi că e mai deştept decât celălalt. “Măi, nu puteţi să fiţi slugile ruşilor, voi sunteţi români, voi aveţi datoria să vă apăraţi ţara, să vă apăraţi avutul ţării, să împiedicaţi dominaţia…”
Mie, acest post de radio mi se părea mie extrem de important, dar, din păcate, din cauza bruiajului nu putea să fie auzit. Eu m-am luptat cu americanii să-mi dea voie, ca un minut sau două, să intervin pe unda mijlocie a Bucureştiului în timpul în care erau informaţii sau când vorbea Dej la radio şi să-i spun: “Mă, ticălosule! Tu ai distrus ţara, eşti un mincinos, eşti sluga ruşilor. Jos comuniştii! Jos!…” Americanii nu au vrut să facă asta, au spus ca este interzis de regulament internaţional. Pentru noi ar fi fost cea mai eficace propagandă. Eu le-am spus: “Este inutil, domne’, să vorbim cincisprezece minute şi să nu ne asculte nimeni. Daţi-mi un minut – două! Puneţi-mă pe lungimea de undă a Radio Bucureşti să spun două-trei vorbe, din când în când, replicând celui care dă informaţii sau chiar lui Dej, care face un discurs despre cutare sau cutare!”
Guvernul american avea o diviziune de război psihologic. Această diviziune avea posturi de radio pentru fiecare ţară care era ocupată de ruşi. În 1960, când a început perioada de coexistenţă paşnică între americani şi sovietici, americanii au suprimat acest post de radio, renunţând incitările prin radio. Sfârşitul a fost destul de trist, a fost rapid. Americanii au luat toate hârtiile, toate aparatele, totul. Eu am cerut să mi se dea măcar dosarele mele personale, ei au spus: “Domne’, nu! Acestea sunt toate secrete, nu putem să-ţi mai dăm nimic, este un caz închis.” Aşa încât nu am nici măcar copiile articolelor noastre, nici benzile de magnetofon pe care le-am păstrat.
[Interviu telefonic în Franţa realizat de Octavian Silivestru, 12.05.1998]
