Redactorii Departamentului Român de la Radio Europa Liberă se bucurau de o mare libertate profesională. Puteau să-şi aleagă orice temă, să combată orice decizie a Guvernului de la Bucureşti, atâta timp cât foloseau un ton civilizat. Materialele nu erau cenzurate, ele erau verificate după difuzare de către un Departament de analiză. Nicolae Stroescu Stânişoară, care a fost mulţi ani redactor şi apoi directorul Departamentului Român, ne explică cum fancţiona acest Departament de analiză de la Radio Europa Liberă.
La Radio Europa Liberă exista un Departament de analiză condus de nişte directori americani. Directorul acestei comisii se găsea într-o subordonare faţa de preşedintele Europei Libere de la München, dar nici acela nu ar fi putut să-l demită. Pentru că trebuia să-si păstreze independenţa. În cadrul acestui Departament de analiză erau patru, cinci fucţionari care cunoşteau foarte bine şi limba română şi limba engleză. Ei ascultau în fiecare seară programul difuzat de Departamentul Român. Se făcea un rezumat general, titlurile, temele. În acelaşi timp, transcriau materialele difuzate şi căutau greşeli, erori. Puteau să fie erori de ordin istoric, geografic… Existau şi aşa numite erori de ton, o anumită lipsă de urbanitate în exprimare, un ton agresiv, supra polemic, răutăcios, înveninat. Şi aceasta era o greşeală. Greşeala cea mai mare fiind greşeala politică. Când considerau că s-a făcut o greşeală politică, făceau un raport către directorul american în care spuneau: “Redactorul …. în emisiunea… ora cutare… programul cutare… a spus fraza cutare. Noi considerăm că aceasta este o gravă eroare politică”. Directorul american o trimitea directorului român. Directorul român trebuia să răspundă directorului american. Dacă eu spuneam: “E o neînţelegere, sensul nu a fost acesta.” Sau: “Nu este adevărat că omul acesta a exagerat. Există informaţii solide că într-adevăr regimul din ţară a făcut greşeala respectivă.” Directorul american se declara de acord cu răspunsul meu sau revenea asupra chestiunii. Nu era un sistem de sancţiuni serioase, dar oricum acest anunţ al lor – care se chema Memo – atârna oarecum în balanţă din punct de vedere al calităţii profesionale a oamenilor respectivi. Aşa că se exercita un control post-factum la care noi puteam să răspundem în caz că suntem criticaţi.
În fiecare dimineaţă, pe la ora 9.00 sau 10.00, se ţinea o şedinţă a directorului american cu directorii departamentele naţionale. Era o şedinţă destul de scurtă, putea câteodată să dureze doar o jumătate de oră, sau trei sferturi de oră, pe care directorul american o prezida şi rând pe rând, în ordine alfabetică, el primea directorii [departamentelor nationale]… Eu îi duceam programul pe care noi îl stabilisem pentru ziua respectivă la diversele rubrici… “Actualitatea românească”, “Radio Magazin”, “Lumea creştină”…. De exemplu, spunem că la “Actualitatea românească” vorbim despre situaţia din agricultură, despre situaţia din învăţământ, reacţia la discursul lui Ceauşescu şi nu ştiu ce…Dacă directorul vroia, mă întreba: “Domnule Stroescu, despre discursul lui Ceauşescu, cum vă gândiţi să puneţi problema?” Eu îi spuneam: “Cam aşa…” “E în regulă.” Nu se discuta numai doctrina generală, dar şi strategia zilei respective. Pe urmă, după ce americanul citea toate programele, îl informam scurt despre evoluţia din România, ce ni se pare nouă că s-a întâmplat important. Îi spuneam: “Uite…s-a întâmplat….l-a demis pe ministrul cutare. O primă interpretare ar fi următoarea…”. Dacă vroia să ştie mai mult, mă întreba în chestia asta. Toate secţiile naţionale îl informau pe rând. Deci noi îi informam pe americani ca ei să ştie ultimele evenimente şi să fie de acord cu poziţia noastră. De faţă erau şi reprezentanţi ai Departamentului de analiză. Ei auzeau ce s-a [discutat]…
Departamentul român avea libertate şi ne-am bătut pentru unele lucruri. De exemplu, este meritul lui Vlad Georgescu că am început să introducem emisiuni despre Basarabia, având în vedere tratatele diplomatice de după cel de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite nu vroiau să pună în discuţie graniţele Uniunii Sovietice şi, din cauza asta, ani şi ani de zile, până când a venit Vlad Georgescu, nu s-a discutat despre Basarabia. Aceste emisiuni au început destul de târziu, au început prin 1981 şi au rămas pănă la capătul drumului, le-am întărit, bineînţeles, după Revoluţie …
Exista o şedinţă anuală de analiză. În principiu, ar fi trebuit să o dată la şase luni, cu fiecare secţie naţională. Conducerea americană, inclusiv reprezentanţii Departamentului de analiză a emisiunilor, reprezentanţii eventual şi ai altor secţii naţionale erau prezenţi la şedinţă. Şedinţa putea să dureze două – trei ore.La această şedinţă se analiza activitatea postului de radio pe ultimele şase luni. Începea cu un raport depus de acel Departament de analiză, de multe ori raportul acesta conţinea observaţii critice. Să vă dau un exemplu … După o întrerupere de zece ani, Mihai Cizmărescu, însoţit de mine, am obţinut de la americani aprobarea că reluăm o veche tradiţie – să transmitem mesajul regal al Regelui Mihai de Anul Nou. Era un mesaj din partea unui mare exilat, dar noi îi spuneam Regele Mihai şi aşa mai departe… Lucru ăsta s-a întâmplat aproximativ în anul 1980. A fost un succes întrucât Statele Unite şi Occidentul nu doreau să creeze disensiuni inutile, pentru că ele recunoscuseră de jure şi facto regimurile comuniste… aşa că la un moment dat se renunţase la prezenţa Regelui Mihai sub o formă sau alta în emisiuni. Noi am obţinut aprobarea să transmitem din nou. Bineînţeles că nu cu mare vâlvă, nu cântând “Trăiască Regele!”, ci transmiteam mesajul lui. Lucrurile au evoluat şi în perioada de dinainte de Revoluţie, în anii de dinainte şi, mai ales, după Revoluţia din decembrie ’89, prezenţa regelui a început să fie mai frecventă. Au fost nişte discuţii cu el despre trecut, amintirile lui din ţară, poziţia lui faţă de cele două biserici: cea ortodoxă şi cea greco-catolică, ideile lui despre tineretul român şi aşa mai departe. Or, în Departamentul de analiză s-a ivit ideea că Departamentul român începe să aibă în chestiunea aceasta o abatere de la regula obiectivităţii, a neutralităţii ideologice. Cu un cuvânt, că suntem prea monarhişti. La respectiva şedinţă de analiză a activităţii noastre, raportul consemna la părţile critice această chestiune, o dată, de două ori, spunând: “Noi deja am pus la conferinţa anterioară această probelemă şi constatăm că între timp nu s-a făcut o modificare în sensul dorit de noi şi în sensul obiectivităţi”. Răspunsul meu era în esenţă acesta: ,,Noi ne înţelegem misiunea în aceea de a umple golurile de informaţie din ţară. Unul dintre marile goluri este acela despre monarhie pentru că, bineînţeles, în deceniile de comunism acesta a fost un subiect tabu. Nu înseamnă că noi propunem sau impunem, Doamne fereşte! Noi oferim o informaţie cât mai bogată despre ceva despre care ei nu au putut să afle nimic din mediile şi din literatura ultimelor decenii”. Asta era justificarea.
La Radio Europa Libera a existat, prin februarie 1980, un scandal, un conflict între directorul Noel Bernard şi doi redactori – [Jacob] Popper şi [Edgar Robert] Rafael. A fost ceea ce s-a numit “cazul Trifa”. Conflictul acesta, “cazul Trifa”, a fost precedat de o situţie conflictuală în department. Exista o tensiune între Noel Bernard, directorul postului de radio, pe de o parte, şi o seamă de importanţi redactori ai departamentului, pe de altă parte. Aş spune că majoritatea departementului se constituise într-un fel de grup care era împotriva directorului. Fiecare din motive foarte diferite. Bineînţeles că acest grup avea o serie de redactori importanţi în centrul lui. Printre aceştia era şi Iocob Popper, era şi domnul Rafael. Domnul Rafael, la ora aceea, nu lucra în departamentul nostru, în redacţie, ci în secţia de cercetări – pentru că fiecărui departament naţional îi corespundea şi o secţie de cercetare. Şi dânsul avea acolo un rol destul de important. Unul dintre adversari era domnul Burileanu care era un redactor important al postului, a fost în diplomaţie… Domunul [George] Ciorănescu era, de asemenea, împotriva lui Bernard. În perioada respectivă Ciorănescu nu mai era în departament, dar fusese un conflict foarte puternic cu Noel Bernard cândva, motiv pentru care părăsise chiar departementul şi, pe urmă, a revenit câştigând un proces împotriva manegementului american. Pe acest fundal s-a născut “cazul Trifa” care, în condiţii normale, într-o atmosferă mai destinsă în Departamentul român, nu ar fi luat proporţiile pe care le-a luat. Ce a fost “cazul Trifa”? La un moment dat, Noel Bernard l-a însărcinat pe domnul Liviu Floda, unul din corespondenţii noştri din Statele Unite, care în trecut fusese ziarist în România, trăia de zeci de ani în Statele Unite… l-a însărcinat să ia un interviu lui Viorel Trifa, nu cu dorinţa de a valorifica personalitatea lui Trifa – pentru că Trifa era episcop al românilor ortodocşi din Statele Unite, avea un trecut legionar şi de la Bucureşti se încercase, cumva, să fie câştigat pe baza ideii naţionale. Lucru acesta nu reuşise. Bernard ar fi vrut să ştie mai exact cum se situează Trifa în mijlocul acestor încercări, să zicem de recuperare a lui. Mai mult decât atâta, ar fi vrut să-l provoace, prin domnul Floda, să spună în mod răspicat că respinge încercările de apropiere ale Bucureştiului. El nu s-a apropiat de Bucureşti, dar existau asemenea tentative. Trifa dat acest interviu lui Floda …care s-a difuzat, cred, în cadrul unei emisiuni “Actualitătea românească”. Şi, în momentul acela, adversarii lui Bernard au considerat că Bernard a făcut o mare greşală, pentru că i-a pus la dispoziţie microfonul Europei Libere unui fost fruntaş legionar. Nu ştiu cât de mult era convingere fermă şi cât de mult era tactică. Noel Bernard era un evreu care a trăit şi a făcut studii în Palestina. Trifa era un fost legionar Tocmai aici a început acestă teză să alunece în justificări aberante. Chiar şi domnul Floda care i-a luat interviul era evreu şi un fervent adversar al legionarilor. Bernard i-a spus să ia interviul şi, mai mult de atât, să scoată de le Trifa o declaraţie mai precisă: “Cum e cu încercările Bucureştiului faţă de episcopia de acolo?” Interviul a fost difuzat a doua zi după ce a fost înregistrat. În acest interval de timp, s-a încercat să se blocheze difuzarea lui … Bernard, care era un om foarte curajos şi tranşant şi, câteodată, nu ţinea seama de criteriile diplomatice, nu a stat de vorbă şi a dat drumul interviului. Americanii au aflat şi ei de interviu după ce s-a transmis. Şi atunci Popper şi Rafael l-au reclamat pe Bernard la cele mai înalte foruri… începând cu conducerea noastră …. la Congresul american şi la anumite instituţii evreieşti din Statele Unite, care sunt foarte sensibile la asemenea abateri…. A urmat o anchetă. A fost o perioadă critică pentru Bernard. A fost trimis de catre forul superioar al “Europei Libere”, un fel de investigator – un avocat foarte prestigios de la New York. Acesta a primit însărcinarea: “Du-te şi fă această anchetă şi stabileşte dacă e adevărat ce spun aceşti reclamanţi că este vorba de un fel de conspiraţie în favoarea dreptei sau a lui Trifa?” A stat de vorbă la München cu majoritatea redactorilor postului de radio. Şi eu am fost chemat, pe atunci eram numai redactor. I-am spus că ascultătorii din România l-au auzit pe episcopul românilor ortodocşi din Statele Unite într-un interviu care nu a făcut propagandă pentru naţionalism sau pentru legionarism. În urma acestor reclamaţii foarte dure, cei doi au fost suspendaţi şi s-a luat decizia ca ei sa fie concediaţi, bineînţeles cu despăgubiri. A urmat un proces greu pentru că ei au atacat decizia. Procesul s-a desfăşurat în Germania, era un caz de muncă. Conducerea americană a câştigat procesul. Din punct de vedere al americanilor, ei au fost neloiali instituţiei. Pentru ca ei s-au adresat unor foruri din afară, s-au adresat lojei B’nai B’rith care apără interesele evreilor. Au făcut o greşală, pentru că prestigiul şi seriozitatea Europei Libere era aşa de mare, încât ăia de la B’nai B’rith au trimis reclamaţia, asta a fost prima reclamaţie, au trimis-o la [Radio] Europa Liberă: “Verificaţi ce e cu asta!”
În ciuda acestui scandal, Radio Europa Liberă s-a bucurat de un prestigiu şi de o mare audienţă în rândul ascultătorilor români. Pot să vă spun un amănunt de istorie orală. Când am venit în România, în 1993, cu preşedintele Europei Libere, domnul Pell, şi cu directorul Europei Libere, domnul Gilette, le-am aranjat un program în care a luat contact cu opoziţia, cu diverse instituţii, cu partide, chiar şi cu sindicatele, cu Biserica, cu Patriarhia, cu rabinul Rosen…. cu domnul Coposu …Plecând cu maşina de la una din întâlniri, Pell a spus: “Trebuie să spun un lucru! E şi asta o minune, cu vreo patruzeci de oameni la München poţi să ai o asemenea atmosferă şi să fi pătruns aşa de puternic în societatea română”. El a fost uimit de atenţia, căldura, modul de comunicare care ne întâmpina peste tot. Nici ei nu-şi dăduseră seama de realitate. El avea sub ochi schema Departamentului Român, el ştia că noi nu aveam mai mult de treizeci – patruzeci de redactori şi spunea: “Cum aţi putut cuceri o ţară!”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, Bucureşti, 18.05.1999]
