Pentru cei neiniţiaţi, vederea unei trupe de urşi dansatori, împodobiţi cu ciucuri roşii ca sângele şi tropăind prin zăpadă pe străzile unui orăşel românesc, poate fi o privileşte stranie, dacă nu aproape sinistră.
Însă pentru cei care trăiesc în regiunea estică Moldova a României, sosirea urşilor – de fapt a localnicilor îmbrăcaţi în piei de urşi naturale – este un moment de sărbătoare.
Evenimentul are loc anual, între Crăciun şi Anul Nou.
Este o tradiţie la care, până recent, puţini au fost martori în afară de comunităţile rurale strâns legate de pe Valea Trotuşului.
Dar o serie de imagini cu această misterioasă ceremonie au fost surprinse de către fotografa Diana Zeyneb Alhindawi din New York şi aduse în faţa unei audienţe mai largi.
Alhindawi, fostă activistă umanitară şi acum lucrând la proiecte fotografice în special în Africa, este pe jumătate româncă şi a trăit acolo până la vârsta de opt ani, când familia ei s-a refugiat, mai întâi în Canada iar apoi la New York.
„Dansurile urşilor au fost dintotdeauna una dintre amintirile mele favorite”, a declarat ea la CNN. „Este un eveniment vesel, deşi dansatorii nu aşa arată în fotografii – ei încearcă să pară fioroşi.”
Îmblânzitor de urşi
Frumoasele imegini de la Alhindawi înfăţişează bărbaţi şi femei în costume complete de urs defilând pe străzile din şi din apropierea vechiului ei oraş natal, Moineşti.
Ei sunt însoţiţi de toboşari şi de un „îmblânzitor de urşi” care cântă.
Instantaneele surprinse pe furiş ni-i arată de asemenea pe dansatorii-urşi bucurându-se şi de momentele de respiro – fumând o ţigară, trecându-şi băuturi, relaxându-se sau chiar sărutându-se.
Scopul dansului urşilor este alungarea spiritelor rele.
El îşi are originile în vremurile în care ţiganii locali, cunoscuţi şi ca romi, veneau în oraşe din pădurile în care locuiau, aducând cu ei şi urşi vii.
Târgoveţii le dădeau bani ţiganilor pentru a lăsa puii de urs să li se plimbe în sus şi-n jos pe spinare – lucru considerat a fi un tratament pentru durerile de spate.
Urşii mai în vârstă erau forţaţi să „danseze” fiind puşi pe plăci încinse de metal care îi obligau să ţopăie.
Alhindawi afirmă că asta încă se mai întâmpla chiar şi în anii ’30.
Bunica ei, acum trecută de 80 de ani, îşi aminteşte că a văzut romi trăgând urşi din pădure de lesă când avea cinci ori şase ani.
„Tradiţia este foarte neclară, pentru că romii nu îşi păstrează în scris istoria”, a declarat Alhindawi. „Am făcut cercetări, dar nimeni nu-şi dă seama cum de s-a ajuns de la urşi adevăraţi mergând pe spinările oamenilor la oameni îmbrăcaţi în urşi.”
Costumele purtate la dans sunt chiar piei de urs reale.
Vremuri grele din punct de vedere economic
Deşi dansul urşilor era cândva o activitate exclusiv a romilor, Alhindawi spune că ei au fost practic împinşi afară de pe piaţă din cauză că o interdicţie asupra vânătorii de urşi a făcut să sară preţul pieilor chiar şi la 2.000 de euro (2.200 dolari).
Majoritatea romilor, afirmă ea, şi-au vândut pieile şi acum nu-şi mai pot permite altele noi.
Vremurile grele din punct de vedere economic care au urmat căderii comunismului au însemnat şi un sfârşit al timpurilor în care o mulţime de trupe de urşi erau primite în fiecare casă cu mâncare, băutură şi bani.
Acum mai puţine grupuri fac vizite dinainte aranjate la casele unor personaje importante din comunitate ori la restaurante, unde pot primi bacşişuri de până la 100 de dolari.
Recent, unele au reuşit să facă mai mulţi bani mergând în oraşe mai mari precum Bucureştii şi dansând pentru oameni bogaţi.
Chiar dacă tradiţia mai este încă preţuită de localnici, Alhindawi afirmă că ea este în pericol să se stingă, întrucât culturile locale sunt diluate de influenţele occidentale şi mulţi oameni pleacă de acasă.
Contrast binevenit
„România are o problemă cu emigraţia, deoarece nu există slujbe pentru oamenii apţi de muncă”, a declarat Alhindawi. „Sunt toţi plecaţi în Italia ori Spania sau în alte locuri.”
„În zonele rurale sunt mai mult bătrâni şi copii foarte mici, toţi ceilalţi sunt plecaţi.”
Ea a afirmat că speră ca fotografiile ei să stârnească un interes internaţional pentru această tradiţie şi poate să aducă vizitatori într-o regiune în care puţini turişti ajung, în ciuda peisajelor spectaculoase.
Pentru Alhindawi – care încă se mai acomodează cu rolul de fotograf în regiuni periculoase, în ciuda considerabilelor aprecieri pe care le-a primit până acum pentru munca ei – fotografierea trupelor de urşi a însemnat un binevenit contrast.
„Ca proaspăt fotograf, mi-ar plăcea să mă pot concentra mai mult pe a face o fotografie bună, însă în Africa de Est trebuie să-mi păzesc spatele frecvent”, a adăugat ea.
„A fost atât de minunat să merg în România şi să mă concentrez 100% pe fotografii, în loc să-mi fac griji legate de tipul cu ditamai puşca ce s-ar putea furişa spre mine.”
CNN (SUA), 2 noiembrie 2015
Articol de Barry Neild
Traducere: Andrei Suba
