Vasile Ionescu, director general 1941 – 1944
Radiodifuziunea în anii războiului • posturi strategice de emisie • 23 august 1944, Proclamaṭia regală • bombardamentele germane din 23-24 august 1944 • emiṭătorul de la Băneasa • distrugerea studiourilor Bucureṣti, 24 august 1944 • emisiile Radio Bucureṣti, reîncepute la 31 august, de la Liceul Sf. Sava
„În calitatea pe care am avut-o de director general al Societăṭii Române de Radiodifuziune, pentru ca opinia publică românească să cunoască desfăşurarea istorică întreprinsă de Radiodifuziune în legătură cu reuşita actului de la 23 august 1944 care a intrat în istoria neamului, este necesar să fac o confesiune de credinţă. În activitatea mea obştescă de aproape 40 de ani, am susţinut şi propovăduit adevărul, constituind astfel crezul conduitei mele publice. Pentru acest crez am suferit foarte mult în viaţă şi nu vreau ca acum, la vârsta de 77 ani, în amurg de viaţă, să-l nesocotesc, denaturând adevărul. […]
Societatea Română de Radiodifuziune care de la înfiinţarea ei a stat permanent în slujba ţării atât în timpuri de linişte politică şi socială, cât şi-n epocile de grea cumpănă pentru naţiune, a jucat un rol hotărâtor de informare a opiniei publice româneşti, cât şi peste hotare. […] Activitatea Radiodifuziunii în pregătirea şi executarea a ceea ce trebuia să devină actul istoric [de la 23 august 1944] a început cu mult înainte. În ziua de 6 iunie 1944 am fost chemat, în cel mai strict secret, în audienţă de Majestatea Sa regele Mihai care m-a primit la Sinaia, la Castelul Pelişor, fiind de faţă şi profesorul Mihai Antonescu, fostul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. […] Guvernul mareşalului Antonescu ducea tratative de armistiţiu cu URSS la Stockholm prin reprezentantul României în capitala Suediei, ministrul plenipotenţiar Fred Nanu, iar sovieticii prin ambasadoarea lor, doamna Kollontai. Concomitent, opoziţia, liberalii şi naţional-ţărăniştii, prin Constantin Vişoianu fost ministru plenipotenţiar şi prinţul Barbu Ştirbey, tratau la Cairo cu aliaţii Rusiei sovietice, englezii şi americanii, dar nu aveau informaţii continuu, din lipsa mijloacelor de comunicare permanente şi sigure. […] Mi s-a cerut să precizez ca specialist dacă sunt în măsură să stabilesc prin radio o legătură cu Cairo. Am răspuns afirmativ, că se poate face printr-un emiţător-receptor de unde scurte şi că am disponibile astfel de staţii, dar greutatea este în alegerea amplasamentului unor astfel de emiţătoare, pentru ca nici o indiscreţie să nu le poată descoperi. După un schimb de păreri, s-a stabilit ca un post emiţător-recepţie să fie montat la Bucureşti în adăpostul Palatului regal din Calea Victoriei, căruia i-am dat denumirea de Carpaţi; altul la Sinaia, în vila generalului de armată Gheorghe Rasoviceanu, […] care a căpătat numele de Bucegi; iar al treilea, denumit Piatra, să fie instalat la Predeal, în spatele vilei mareşalului Antonescu. Toate acestea pe considerentul că numai în aceste locuri germanii n-ar fi avut cutezanţa să facă vreo descindere, deşi undele scurte nu puteau fi descoperite prin goneometru, din cauza caracteristicilor lor speciale de propagare. […] În trei zile aceste posturi emisie-recepţie pe undă scurtă au fost instalate şi au fost date în primire. […]
Miercuri 23 august 1944, ora 17, am fost chemat prin telefon la Comandamentul Militar al Capitalei, dându-mi-se ordin să îmbrac şi uniforma militară. În jurul orei 17:30 am fost prezent în cabinetul generalului comandant al capitalei unde, spre spre surprinderea mea, am găsit pe generalul de Corp de Armată Iosif Teodorescu şi şeful său de Stat Major, colonelul adjutant Demeter Dămăceanu, îmbrăcaţi în haine civile deşi erau militari de carieră. Iosif Teodorescu mi s-a adresat : „Domnule director general, din acest moment nu vei mai asculta decât de ordinele Majestăţii Sale regele Mihai şi ale domnului general adjutant Constantin Sănătescu, Prim ministru ṣi vă veţi duce la palat pe drumul cel mai scurt.„ […]
Aici, în cabinetul suveranului, de la ora 18 din ziua de 23 august 1944, timp de patru ore, până la ora 22:05, am luat parte la toate pregătirile şi formalităţile consolidării loviturii de stat efectuată până la acea oră, de la arestarea mareşalului Antonescu şi a colaboratorilor săi cei mai importanţi. […] S-a ridicat chestiunea de a se şti în ce mod factorul constituţional se va adresa [poporului] prin proclamaţia sa. Se emiseseră două păreri : una ca regele să vorbească direct la microfonul ce se va instala în Cabinetul regal, altă părere susţinea ca Proclamaţia regală să fie imprimată pe disc şi apoi difuzată prin radio. M-am raliat pentru a doua soluţie, din două considerente şi anume: imprimarea pe disc prezenta avantajul că Proclamaţia putea să fie difuzată repetat, ori de câte ori s-ar fi simţit nevoia, iar securitatea difuzării ar fi fost astfel asigurată, chiar şi-n ipoteza că oficialitatea germană ar fi informată de ceea ce se petrece la palatul din Calea Victoriei. […] Mi s-a dat posibilitatea ca, prin acelaşi telefon aflat pe biroul regal, să dau dispoziţiuni la Radio, să vie îndată inginerul Alexandru Lohan cu carul de reportaj, de imprimări, şi-n jurul orei 19-19:30 [acesta] a sosit cu tot echipamentul tehnic de imprimare, carul de transmisiune fiind condus de tehnicianul Ştefan Ceroiu. […]
Aici, Majestatea Sa citind Proclamaţia în prezenţa generalului adjunct Corp Armată Constantin Sănătescu, primul ministru, a generalului Aurel Aldea, ministru de Interne, a lui Victor Pogoreanu, consilier al Afacerilor Externe, Mircea Ionniţiu, secretarul particular şi păziţi de maiorul Anton Dumitrescu, comandantul Batalionului de Gardă regală, inginerul Alexandru Lohan în faţă cu mine a executat înregistrarea Proclamaţiei regale, realizând trei discuri: un exemplar l-am lăsat la palat în mâinile consilierului Victor Pogoreanu, iar celelalte două le-am luat personal, împreună cu celelalte documente oficiale din ziua de 23 august 1944, pentru difuzare, spre a informa şi orienta opinia publică română şi străinătatea. […]
La ora 22:05, fiind în posesia documentelor care au consfinţit actul de la 23 august 1944 şi care urmau să fie difuzate şi aduse la cunoştinţa ţării prin microfonul naţional, şi anume: Proclamaţia regală, manifestul guvernului generalul adjunct Sănătescu, declaraţiile partidelor politice care au alcătuit Blocul Naţional Democratic, decretele de amnistie, graţiere şi desfiinţarea lagărelor politice, cu expunerea de motive respective, o serie de dispoziţiuni administrative ale noului guvern către prefecţii din judeţ şi dându-mi-se o escortă pe care am solicitat-o pentru a-mi asigura drumul de la palat până la Radiodifuziune, am plecat în maşina mea, având ca însoţitor pe sublocotenentul Ştefan Păpuşoi şi doi subofiţeri, toţi din Garda Regală.
La Radiodifuziune, în cabinetul meu de lucru am convocat pe loc, prin secretara Direcţiei Generale, doamna Victoria Constanţa Ionescu, tot personalul tehnic al emisiunii, directorul radiojurnalului, personalul de control al programelor, crainicii de serviciu, iar prin comandantul gărzii am invitat pe locotenent Wolf, comandantul detaşamentului german programat ca întotdeauna miercurea, pentru Ora româno-germană, care era înscris în program pentru acea seară la ora 21. De la Palat telefonasem în jurul orei 19-20 doamnei Rodica Gologan, controloarea generală a emisiunii, [cerând] suspendarea Orei respective şi să dea din sfert în sfert de oră un anunţ pe care l-am şi dictat la telefon: „Atenţiune, atenţiune! În cadrul radiojurnalului de la ora 22 vom transmite un comunicat important pentru ţară!„ […]
În timp ce comandantul gărzii efectua evacuarea din incinta Societăţii a detaşamentului german, eu am adus la cunoştinţa personalului convocat schimbarea situaţiei politice a ţării, cerându-le să fie la înălţimea evenimentului istoric şi să-şi facă datoria fără şovăire. Apoi inginerului Bude Valentin, şeful tehnic al emisiunii şi studiourilor, i-am predat discul cu imprimarea Proclamaţiei regale cu care venisem de la palat, pentru a fi transmisă din oră în oră prin doză electromagnetică. Crainicilor Gheorghe Soare şi Valentin Dumitru le-am înmânat documentele [celelalte]. […] Cu începere de la ora 22:15-22:20, din seara zilei de 23 august ‘44, s-a început difuzarea documentelor menţionate şi au fost repetate din oră în oră până la ora 2 din noapte când am închis emisiunea. Toţi cei prezenţi în acea oră în Societate am rămas de veghe în tot cursul nopţii de 23-24 august ‘44, fiecare moţăind pe locul său de muncă, iar subsemnatul în calitate şi de comandant militar al Radiodifuziunii am luat măsurile de rigoare pentru apărare în eventualitatea unui atac inamic.
În dimineaţa zilei de 24 august ‘44, ora 7:00, conform programului, am dat ordin de intrare în funcţiune a întregii reţele naţionale de Radiodifuziune, cu posturile Radio Bucureşti – U.S., Radio România U.L., Dacia Română – U.S. şi reţeaua de ajutor – U.S., Carpaţi, Bucegi şi Piatra. Imediat după punerea în funcţiune a radioemiţătorului Bucureşti, postul mobil german Ilse II 20 kW putere, aflat instalat în pădurea de la kilometrul 32 de pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, m-a somat sentenţios să încetez emisiunile radiofonice, pentru că astfel mă expun bombardamentelor aeriene până voi fi distrus. S-au ţinut de cuvînt şi au început bombardamentul aerian, imediat după ora 7:30, prin opt bombardamente succesive. Ameninţarea ce ne-a fost adresată nu ne-a impresionat şi, cu toţii, cu tot pericolul care ne ameninţa minut cu minut, am continuat activitatea, fiecare la locul lor de muncă. Atacul inamic era stăruitor. La ora 10:30-11:00 constat că postul Radio Bucureşti, aflat la Băneasa vizavi de aeroport nu mai răspundea la apelul meu telefonic de control – de altfel, la această oră, conform programului, terminasem emisiunea de dimineaţă. Inginerul Alexandru Ionescu, de serviciu în noaptea de 23-24 august ‘44, m-a ţinut la curent cu tot ce s-a petrecut în timpul emisiunii când trei ofiţeri ai trupelor germane care operau în capitală, trupe care asediaseră şi Postul Radio, i-au cerut să capituleze şi să predea emiţătorul. I-am dat dispoziţiuni să reziste până la sfârşitul programului, la ora 10:30, în limita posibilităţilor de rezistenţă faţă de superioritatea trupelor atacatoare care au ameninţat şi cu distrugerea Radio Bucureşti din bombardamente. Inginerul Alexandru Ionescu, în prezenţa şi cu sprijinul locotenentului în rezervă Fritz Romulus, comandantul gărzii, un inimos şi curajos ostaş, a comunicat parlamentarilor germani că el nu este în măsură să-i satisfacă fără o prealabilă aprobare a Direcţiei Generale şi a cerut termen pentru a mă informa, în speranţa să câştige timp şi în credinţa că atacatorii vor renunţa la operaţii. Printr-un atac concentric aerian şi terestru, au forţat ocuparea postului emiţător, în momentul în care bombardamentul aerian a obligat atât personalul de serviciu cât şi garda să se retragă în adăposturile respective. Atât personalul, în frunte cu curajosul inginer Alexandru Ionescu, cât şi garda, în cap cu destoinicul ei comandant Fritz Romulus, au rezistat până la limita posibilităţilor, comportându-se ca adevăraţi eroi! Au fost făcuţi prizonieri şi internaţi în lagărul creat la cazarma geniştilor români de la Otopeni. […]
Ultimul bombardament aerian german din 24 august 1944 ora 16:20, pe lângă faptul că a distrus imobilul sediului Societăṭii de Radiodifuziune din strada General Berthelot, cu studiourile şi întreg echipamentul tehnic, dar a nimicit şi vieţi omeneşti: inginerul stagiar Bonifaciu Cristovici, şeful postului Carpaţi, Alfred Pagoni, controlor muzical; Paul Ciocârlan, discotecar şi Petre Georgescu, şef telefonist; iar alţi patru salariaţi – răniţi : inginerul Bude Valentin care nu s-a mişcat de la pupitrul de control şi dirijare tehnică a emisiunii timp de 24 ore; doamna Rodica Gologan, controloarea programelor; Ştefan Ceroiu, şeful serviciului tracţiune şi Niculae Căbaşu, portarul instituţiei. Au fost internaţi şi spitalizaţi câteva luni de zile până la însănătoşire. Din gardă şi-au dat tributul ṣapte soldaţi morţi şi 11 răniţi. Al cincilea presupus rănit a fost inginerul Anton Necşulea. […] Însuşi subsemnatul am fost scos de sub dărâmăturile imobilului, fără însă să fi suferit absolut nimic. […]
Cu postul Radio Bucureşti atacat şi ocupat de trupele germane şi cu sediul Radiodifuziunii şi studiourile distruse în ultimul bombardament aerian de la ora 16:20, am plecat, cu toate că aviaţia germană bombarda încă capitala; [am mers] la comandantul militar al capitalei să informez şi să cer sprijin pentru stingerea incendiului ce se declarase după bombardament. N-am putut obţine sprijinul solicitat, pentru că pompierii erau evacuaţi în comunele suburbane şi blocaţi de trupele inamice asediatoare ale Bucureştiului. A trebuit să informez guvernul de noua situaţie creată prin scoatera din funcţiune a studiourilor şi Radio Bucureşti. […]
Utilizând una din maşinile disponibile ale instituţiei – întrucât a mea fusese distrusă complet de bombardament -, am plecat în seara de 24 august 1944, ora 19:30-20:00, spre zona de dispersare a Radiofuziunii aflată pe Valea Timişului şi-n împrejurimile Braşovului. […] Am sosit la Timiş, strecurându-mă printre trupele germane care se retrăgeau în dezordine, unde am luat în primire postul, conducând personal emisiunile radiofonice. […]
M-am înapoiat la Bucureşti, la 30 august ’44. Aici zona Băneasa-Otopeni fiind curăţată de rămăşiţele trupelor germane, Postul de Radio Bucureşti a fost eliberat şi am dat ordin de intrare a lui în exploatare. Întrucât bănuiam că postul a fost minat de trupele germane în timpul cât a fost în mâna lor, adjunctul I. Ionescu, acest conştiincios, destoinic şi temerar slujitor al Radiodifuziunii, s-a oferit ca această operaţie de curăţire care ar fi putut să-l coste viaţa, s-o facă el. […] S-a schimbat şi montat întregul set de lămpi ce fusese distrus prin împuşcare, cu un alt set de lampi pe care Societatea, din prevedere, le avea evacuate în comuna Brăneşti, langă Bucureşti. Astfel, Radio Bucureşti, pe data de 31 august ’44 ora 13:00 a intrat în exploatare, iar desfăşurarea programelor s-a făcut de studioul improvizat în localul liceului Sfântul Sava şi în alte imobile închiriate în acest scop în strada General Berthelot nr. 41 şi 71 şi în strada Ştirbei Vodă nr. 110.
Menţionez că în pregătirea şi executarea acţiunilor care au dus la înfăptuirea lui 23 august ’44, în sectorul de activitate al Radiodifuziunii Române n-a fost nici o şovăire! A fost un elan unanim în a se dovedi patriotism, a se certifica spiritul de jertfă, de ordine, de pătrundere a măreţiei acestui act datorită căruia România a intrat în rândul naţiunilor democrate.”
[Arhiva de istorie orală, interviu realizat de muzeograf Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureṣti, 1974; fotografii din Arhiva scrisă a SRR]
