Eugen Preda, director general 1990-1994
SRR în decembrie 1989 • primele hotărâri • dezorganizarea haosului • jurnalul de la ora 7 dimineaṭa
„În ’89 când am împlinit 60 de ani am hotărât să ies la pensie la cerere. Şi deoarece erau dificultăţi cu plata pensiei la cerere, m-am dus la Ciurescu şi l-am rugat să intervină el la direcţia respectivă de la Consiliul Popular Bucureşti. Şi m-am dus acolo împreună cu Ciurescu şi [el] a venit şi mi-a spus : „Domnule, s-a rezolvat, din martie.„ „Păi bine, eu am vorbit cu tine una şi tu ai rezolvat altfel!„ „Lasă, domnule, că-i mai bine aşa…„ Şi ieşeam din decembrie ’89.
S-a schimbat ceva în relaţia dumneavoastră cu oamenii, cu oamenii care erau şi înainte de ’89?
Din punctul meu de vedere, nu. Însă, probabil că i-am călcat pe mulţi pe bătături. Mai ales pe cei care n-au vrut să înţeleagă aceste mici stări de primenire, de înnoire, de a aduce oameni tineri. Pentru că, [în] decembrie ’89, […] ṭin minte că a venit Aurel Dragoş Munteanu, cred că era pe 28 decembrie şi am avut o scurtă întrevedere la redacţie şi după aceea a spus să merg cu el la F.S.N., era la Palatul Victoria Consiliul F.S.N
. Pentru că eu pusesem problema ca noi să avem un birou acolo, la Consiliul F.S.N. Şi pe drum mi-a spus că vrea să numească [un] director general al Radioului şi m-a numit pe mine. I-am spus că eu nu vreau, din două motive : 1) pentru că sunt evreu; 2) pentru că sunt prea bătrân ṣi asta a fost o revoluţie a tinerilor, ar trebui pus un tânăr. Şi până la urmă a insistat. Mi-a spus că şi el are o rudă sau o bunică care a fost evreică şi ăsta nu-i un criteriu. […] Însă până la urmă am acceptat. Şi i-am spus că accept, cu o singură condiţie: să fiu numit împuternicit provizoriu pentru Radiodifuziunea Română – o titulatură pe care am inventat-o eu! În al doilea rând, să nu mi se schimbe elementele de încadrare. Şi m-a întrebat de ce şi i-am spus că mie îmi place să bat cu pumnul în masă. Vreau să văd cum vor reacţiona colegii mei care vor avea salarii mai mari la asemenea chestiune.
Şi, într-adevăr, în ziua de 2 ianuarie [1990] a avut loc şedinţa de instalare. Între timp, am creat Biroul ăsta Permanent, care este şi acuma la guvern. […] Bineînţeles că-n seara de 31 decembrie am comis prima „gafă „, între ghilimele, pentru că mă înţepa pe limbă. Am fost şi eu chemat în camera în care s-a filmat mesajul de Anul Nou al lui Iliescu şi – poate că ţineţi minte – era într-o încăpere mai mare, ăsta este acum cabinetul lui Hrebenciuc, care a fost cabinetul lui Brucan, fusese cabinetul Ministerului de Externe. Stark se ocupa de filmare. Şi erau Iliescu, Brucan, Petre Roman, mai erau doi, parcă Bârlădeanu, cred, şi mai era cineva. Şi şedeau exact cum fusese filmarea făcută în 21 decembrie ṣi mi-am exprimat părerea că nu e prea bine, pentru că în mintea oamenilor este prea proaspătă asta… Şi Petre Roman ţin minte că mi-a spus : „Ei, da’ cine o să se gândească?!„ Eu i-am răspuns : „Păi, dacă s-a gândit unul, pot să se mai gândească şi alţii!„ Însă asta n-a împiedicat atunci…
Pe data de 2 ianuarie după-amiază a venit Aurel Dragoş Munteanu în sala de la etajul 5. Şi le-am explicat colegilor mei de ce n-am vrut întâi [să accept] ṣi-am spus, în primul rând că sunt minoritar. La care s-a găsit Mog să strige: „Dumneata eşti majoritar!..„ Şi tot atunci am formulat cele două linii de acţiune: să dezorganizăm haosul şi, a doua chestiune, să facem din postul de radio un post de radio ascultat chiar şi atunci când nu sunt evenimente tragice în România.
Şi eu atuncea a trebuit să iau şi primele două hotărâri. Prima hotărâre am luat-o chiar atunci, la sfârşitul şedinţei, când am comunicat că se sigilează Serviciului de Personal dosarele, ca să n-aibă nimeni acces la dosare – hotărâre care a fost contestată ulterior, după vreo doi ani, de către domnul Iuga, dar, deocamdată, ele rămân tot sigilate. Tocmai pentru ca să nu se poată folosi unii împotriva altora…
Şi a doua măsură… mi s-a atras atenţia că există o dispoziţie cu caracter general care interzice folosirea păcurii, deşi exista o cantitate de păcură şi era frig în Radio. Şi explicaţia acestei dispoziţii constă în faptul că, mi se pare, în iarna ’88-’89, a ieşit Ceauşescu şi-a văzut o coloană de fum negru. Şi l-a chemat pe Bîrlea care era şeful lui de cabinet, directorul secretariatului său – sau era de-acuma la Planificare, parcă – ṣi i-a spus: „Du-te, Bîrlea, şi vezi ce se întâmplă.„ Când a ajuns Bîrlea – era într-o joi, era concert […], în sală se cânta la pian cu Bănuş -, conducerea Radioului a hotărât să încălzească sala ṣi păcura, datorită ridicării temperaturii, a făcut un fum negru. [Atunci] s-a luat o măsură care să interzică folosirea păcurii. Şi [acum] am spus: „Bine, şi cine trebuie să anuleze această hotărâre?„ „Păi, ar trebui s-o anuleze C.F.S.N.-ul, că el a preluat puterea„. „Bine, atuncea hotărăsc eu asta!„
Vreau să vă mai întreb un lucru: până în ’89 Radioul şi Televiziunea erau foarte bine „organizate„, ierarhic vorbind. De ce consideraţi un haos ?
Pentru că exista haos ṣi condiţii pentru dezorganizarea haosului – este o chestiune permanentă!
În ce sens exista haos?
Pentru că existau structuri paralele. Existau sisteme de comunicare care se încălecau în privinţa dispoziţiilor. Iar imediat după revoluţie, nimeni nu mai asculta de nimeni!
Dar înainte, toată lumea asculta de cine trebuia, nu?
Domnule, înainte toată lumea aparent asculta de cine trebuia! Realitatea e: Radioul nu putea fi cuprins în totalitatea lui. Asta şi explică de ce important era [ca] jurnalul de la ora 7 dimineaţa să sune bine, pentru că [pe] ăla exista „riscul„ să-l asculte [omul] în maşină. În rest, nu prea se asculta…
Însă, am făcut posibil ca să existe Canalul România Tineret, Programul III. Exista, după aceea, o serie de emisiuni care aveau o anumită ţinută culturală ṣi unde se puteau face într-adevăr lucruri foarte bune. Şi mai existau comentarii în care „se bătea şaua, să priceapă iapa.„
Şi „iapa „ pricepea ?
Iapa… nu prea …”
[Arhiva de istorie orală, interviu de Mariana Conovici, 1995]
